Falsificând cu zâmbetul pe buze

În anul când aniversează şase decenii de la înfiinţare, TVR a avut câteva idei proaste.

Una dintre ele a fost readucerea în ochiul public a lui Cornelius Roşiianu, invitat de prezentatorul de ştiri Mihai Constantin la o tacla evocatoare sub titlul „Istoria în ştiri”.

Privitorii au profitat de ocazie ca să-şi aducă aminte că România a stat mereu bine în ceea ce priveşte cultura măsluirii. Şi înainte de 1989, şi după. Manipulatorii şi mincinoşii au avut scaune stabile şi microfoane cu bătaie lungă, mai cu seamă când au aparţinut televiziunii naţionale şi au beneficiat de monopolul informaţiei. Cornelius Roşiianu (în al cărui nume de familie se găseşte inutil verbul „a roşi”) se numără printre intoxicatorii României de după 1990, ceea ce Mihai Constantin a preferat, spre dezonoarea lui, să ignore sau să uite.

Faptul că Roşiianu a prezentat ştiri la Telejurnalul de pe vremea lui Ceauşescu nu are importanţă. Au existat şi în timpurile acelea tulburi medici, profesori, gunoieri, vânzători, cartografi şi preoţi. Era normal să existe şi crainici de ştiri. Şi era inevitabil ca ei să fie portavoci ale Cabinetelor 1 şi 2.

Those were the days.

Problema şi vinovăţia lui Cornelius Roşiianu apar după 1990, când TVR îşi adaugă – inutil, dacă te iei după prestaţia anumitor slujbaşi ai ei – iniţiala L de la „Liberă”. Aici, în punctul acesta delicat, încep problemele. Şi tot aici Cornelius Roşiianu debutează într-o carieră de falsificator cu zâmbetul pe buze. Un zâmbet subţire, maliţios şi nesincer, decupat parcă din zâmbetul afişat de idolul (sau poate doar păpuşarul) politic al lui Cornelius Roşiianu, Ion Iliescu.

Să ne reamintim, căci asta vrea şi TVR de la noi: să ne uităm în urmă şi să recapitulăm ce-am văzut. Pe 11 martie 1990, pe o vreme câinoasă, dar în faţa câtorva mii de oameni dispuşi să reziste, George Şerban citeşte „Proclamaţia de la Timişoara” din balconul Operei bănăţene. Cum încă nu se poate vorbi de televiziuni private, cu mărunta excepţie a unui Soti care se prinde doar în Bucureşti, pe programul 2 şi la ore târzii, evenimentul este oglindit în priză directă din studioul central al TVR de la Bucureşti.

Crainic de serviciu, Cornelius Roşiianu, în mintea căruia întâlnirea cu Victor Rebengiuc şi sulul de hârtie igienică pus la dispoziţia scatofagilor începuse să se estompeze. Roşiianu preia materialul cu Proclamaţia de la Timişoara şi-l bruiază de la cap la coadă, vorbind peste George Şerban şi răstălmăcind murdar cuvintele Proclamaţiei. Pentru tinerii care nu ştiu de ce, motivul se numeşte Punctul 8, care prevede, în plină ascensiune a comunistului Ion Iliescu, următoarele: „Propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice liste, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. [...] Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism.”

Cornelius Roşiianu vede în Proclamaţie un proiect secesionist primejdios şi are grijă s-o spună răspicat, de la microfonul TVR. În felul ăsta, publicul nu-l aude pe George Şerban şi nu află că acolo, în primăvara rece a Banatului, prinde contur o primă iniţiativă legată de legea lustraţiei. Ion Iliescu, beneficiarul manipulării lui Roşiianu, poate fi mulţumit. Peste ani, într-un interviu dat la Realitatea TV, fostul crainic expediază neglijent episodul şi îşi scuză anii de dinainte de 1989 prin formula: „Am fost nevoiţi să trăim sub comunism. A trebuit să facem ce cereau legile de atunci.” El uită două lucruri: 1. că „legile de atunci” n-au operat la fel pentru Doina Cornea sau Radu Filipescu; 2. că aceleaşi „legi de atunci” nu l-au obligat să semneze un angajament cu Securitatea sub indicativul „Olteanu Ion”, după cum reiese din documentele CNSAS.

Încă un lucru. În interviul dat cu puţine zile în urmă lui Mihai Constantin, Cornelius Roşiianu mai încearcă o trecere cu buretele pe tabla memoriei noastre. „Prin anii ’80 exista mai multă autocenzură decât cenzură”, rosteşte el cu acelaşi surâs radioactiv. Păcat că nu-l mai poate auzi un om ca Florian Pittiş, căruia nu autocenzura îi prindea părul cu ace la spate la intrarea în studio şi nu autocenzura îi interzicea să spună anumite versuri. În fine, pentru ca sulful să miroasă şi mai urât, după vreo cinci minute de discuţie cu Mihai Constantin, Cornelius Roşiianu atinge apogeul ipocriziei când declară, privindu-şi senin interlocutorul: „Nu te poţi hazarda şi nu poţi arunca în eter nişte lucruri care fac rău ţării tale dacă ai conştiinţă”. Să invoci conştiinţa după ce ai siluit cu vorba cel mai curat şi mai generos program de conştiinţă, iată cu adevărat ceva epocal.

Mulţumim, TVR, mulţumim, Mihai Constantin, mulţumim „Istoria în ştiri”. Am aflat, sau cel puţin ni s-a confirmat, un lucru important: că la fel cum poţi să ai urechi fără să ai ureche, poţi să ai obraji fără să ai obraz.

Pentru comentarii intrați pe postarea Facebook