Ce se întâmplă zilele acestea în jurul nostru este inacceptabil. Iresponsabilitatea a atins noi limite, iar societatea românească trăiește un nou moment de suferință profundă. Cert este că nu mai putem continua să facem politică în aceeași manieră.
Suntem după un an în care oboseala este zilnic cu noi, anxietățile se hrănesc din nesiguranța pandemică – și finalul crizei pare încă departe. Unii dintre voi ați pierdut oameni dragi sau suferiți în urma bolii care ne-a înghețat lumea pe care o cunoșteam. Toate astea ne apasă. Ne înfurie. Ne transformă. Pe unii, pandemia îi radicalizează. Iar alții profită de asta fără scrupule. Solidaritatea pe care o vedeam la începutul crizei și care ne dădea speranță pare că s-a topit în indiferență. Grija față de aproapele nostru s-a transformat ușor-ușor în ignoranță și egoism.
Apar tot mai des atacuri și mesaje de un extremism feroce în spațiul public, la adresa unor persoane, minorități sau pur și simplu la adresa celor care au opinii diferite. Vedem reacții colerice pe stradă, la locul de muncă, în activitățile zilnice obișnuite. Vedem discuții furibunde și pline de invective în spații virtuale și reale, vedem un fenomen care crește în intensitate și se hrănește cu răul din societate. Vedem degradarea politicii și resurgența discursului de tip extremist, fie acesta de naționalist de dreapta (ex: AUR) sau populist de stânga (ex: o parte nocivă din PSD). Și vedem uneori poziții și discurs de natură extremistă în toate partidele politice, fără excepții.
Fenomenul extremismului în politică este hrănit de tot ceea ce nu reușim noi să facem sau să comunicăm că am făcut. Orice insucces al politicienilor de bună credință hrănește extremiștii, orice ezitare și certuri încurajează apariția pe scena societății a unor personaje egocentrice, fără scrupule, care exploatează angoasele oamenilor de bună credință.
Un partid extremist care fructifică insecuritatea, nesiguranțele oamenilor, nu este ceva nou. Este un narativ clasic pe partea de doctrină, la care se adaugă un bădărănism specific politicii românești prin care cel care se exprimă mai urât și mai violent crede că are câștig de cauză. Sunt politicienii care au văzut în frică și mesaje negative o oportunitate de capitalizat la nivel personal. Am văzut asta în ultimii ani și o vedem și mai clar zilele acestea. Avem de-a face cu un demon al politicii românești, hrănit exact în momentul în care tu disperi, crescut atunci când te pretezi la discursul și metodele lui și încurajat atunci când îți uiți menirea și pur și simplu nu faci ceea ce ar trebui să faci.
Cum abordăm acest fenomen, ce este de făcut?
Cred că este momentul să strângem rândurile și să avem un răspuns neîntârziat. Cred cu tărie în necesitatea unei reacții consolidate pentru crearea unui cordon sanitar care să izoleze extremismul și să nu îi ofere teren fertil de creștere.
Există însă două opțiuni de abordare pentru un astfel de plan:
1. Luptă la baionetă, prin care sancționezi ferm orice derapaj, insistând pe diferența între „noi" și „ei", încercând să arăți permanent că „tu" ești altfel, diferit de „ei";
2. Decență, moderație, puterea exemplului personal, în care pur și simplu îți faci bine treaba pentru care ai fost învestit în funcție. Servind oamenii și (re)conectându-te cu ei.
Tentația pentru luptă deschisă este mare. Este greu să îți menții cumpătul când grobianismul își dă mâna cu iresponsabilitatea crasă și te provoacă. Când simți că dreptatea și moralitatea ar fi de partea ta, ești atras de postura de a da lecții și a replica incisiv. Cu atât mai mult cu cât poate ai avut și tu afinități cu lupta anti-sistem. Și poate ai folosit chiar gălăgia ca tactică de bruiaj din opoziție.
Dar unde poate duce această luptă? Acum puțină vreme am fost prezent în Parlamentul României la dezbaterea moțiunii împotriva lui Vlad Voiculescu și am fost dat afară din sală, urmând să ascult apoi un non-dialog marcat de huiduieli, jigniri, vorbe grele. La fel a fost și la așa-zisa dezbatere pe buget și la celelalte moțiuni sau subiecte importante. Parlamentul, o instituție care ar trebui să fie port-stindardul democrației și a valorilor sale, este o scenă a defulărilor de joasă speță. Unde ajungem hulindu-i pe hulitori, desconsiderându-i pe cei care te umilesc? Care este spectacolul pe care îl oferim societății și ce ar trebui să înțeleagă oamenii din ce văd în lumea politică? Riscul de radicalizare și de ducere în derizoriu a reformelor și investițiilor cu adevărat importante pentru societate este foarte mare.
De aceea, preferința mea clară este pentru cea de-a doua cale, cea a profesionalismului, a decenței, a moderației, a responsabilității personale față de oameni.
Cred cu tărie că este necesar un manifest transpartinic care să devină repede un reper al reacției față de extremism. Și cred că USR PLUS ar trebui să deschidă acest drum neîntârziat. Avem această responsabilitate.
Adversarul tău, al meu, al nostru, nu e AUR, nu sunt extremiștii, ci este lipsa capacității de a ne mobiliza, de a trece peste ego, de a construi și proiecta oamenilor o lume care nu mai e marcată de frică și dezbinare, în care nu se mai pune bocancul pe lucrurile bune. Scopul tău, al meu, al nostru, este o lume marcată de solidaritate și speranță, o societate care are zona de antreprenoriat și construcție predominantă, cu dialog constructiv, în care apărăm valorile moralității și democrației: decență, politețe, empatie, colaborare, bună creștere.
Mă doare lipsa de respect absolut evidentă în multe situații. Politicienii sunt aleși de popor, iar respectul între politicieni este respect pentru popor. Îmi doresc decență, moderație, traduse prin puteri echilibrate, un drept natural care cuprinde programul politicianului și respectul atât pentru colegii de breaslă, cât și pentru electoratul său. O clasă politică care atacă valori și principii de dragul de a face spectacol pierde încrederea celui care i-a ales.
Și cea mai mare problemă la care trebuie să găsim răspuns este reconectarea cu oamenii și ascultarea acestora. Ce e de făcut când zeci sau sute de mii de români ajung să fie momiți de discursul extremist? Cum reacționăm când mesajele noastre nu mai ajung la români? Calea ușoară e să arătăm cu degetul și să nu ne asumăm niciun fel de responsabilitate. Până la urmă, nu noi am ieșit cu mesaje rasiste, nu noi instigăm la ură, nu noi încălcăm regulile și restricțiile menite să ne protejeze în contextul pandemic în care trăim. Dar poate o vină în aceeași măsură este a noastră - că nu ne-am îndeplinit rolul, datoria, mandatul de a asculta și a lua seamă de vulnerabilitățile oamenilor. A da vina doar pe extremiști înseamnă a rata complet înțelegerea a ceea ce se întâmplă în societate. Oamenii se simt marginalizați, neluați în seamă, ignorați. Ori asta trebuie să schimbăm în profunzime. Să ascultăm, să venim cu soluții reale, să vorbim despre aceste soluții. În condițiile în care mai bine de unul din trei români trăiește acasă în sărăcie sau excluziune socială (sursa: Eurostat 2020 - indicele AROPE - 31,2% din populația României, la nivelul anului 2019). Alte milioane de români au plecat din țară de nevoie, pentru a căuta o viață mai bună. Situația este dramatică și naște frustrări, de ani și ani de zile.
Apelul meu este către toți politicienii de bună-credință care înțeleg consecințele unei lipse de acțiune unite este să revenim către oameni, cu soluții și cu o viziune coerentă!
Este momentul să marcăm sfârșitul politicii de fațadă, al ignoranței și lipsei de competență, al misecuvenismului semidoct.
Așa cum falșii alchimiști ai momentului transformă frica în metal prețios, așa și noi trebuie să distilăm decența, moralitatea și profesionalismul în lichidul cu care să exorcizăm o dată pentru totdeauna politica românească.
Schimbarea nu trebuie să o așteptăm de la alții, ci trebuie să vină de la noi, începând cu noi.
USR PLUS trebuie să împingă un astfel de apel și să ofere un model și un exemplu de urmat. Avem mult de lucru pentru asta. Dar fără mobilizarea noastră, nu le putem cere altora să fie mai breji.
Anul acesta este unul critic pentru societatea românească. Este anul în care bătălia mare se dă pentru a ne recupera ca națiune, pentru a ne orienta către un viitor mai bun împreună, pentru a vindeca rănile celor neascultați și abandonați.
Așadar, ce părere aveți voi? Ce alegeți dintre aceste două poziții: radicalism vs. moderație? Ce așteptări aveți voi de la clasa politică în ceea ce privește decența, cunoscând faptul că această dualitate se regăsește acum în toate partidele, în tot spectrul nostru politic?
