Recent, Comisia Europeană a adoptat Strategia privind drepturile persoanelor cu handicap (2021-2030), dorind să analizeze rezultatele precedentei strategii și să vadă ce măsuri sunt necesare pentru cele 100 de milioane de persoane cu dizabilități de pe teritoriul Uniunii Europene. Strategia prevede măsuri adaptate contextului curent în care tranziția verde și transformarea digitală trebuie exploatate pentru a oferi oportunități de angajare persoanelor cu dizabilități, dar și instrumente care să îi ajute în viața de zi cu zi.
De exemplu, Comisia anunță că va propune în viitorul apropiat un Card de handicap la nivelul întregii Uniuni care să faciliteze libera circulație a persoanelor cu handicap, un cadru european de servicii sociale pentru persoanele cu handicap, un ghid de măsuri care trebuie luate de țările europene pentru o viața independentă, precum și alte măsuri de creare de locuri de muncă.
Măsurile sunt făcute și pentru cei 850 000 cetățeni români cu handicap, din care peste 71 000 copii, iar o treime din aceste persoane suferă de handicap grav, conform statisticilor ANPD de la finalul anului 2020. Dar până când aceste măsuri vor deveni realitate, România are de recuperat multe decalaje și mai are mult de investit pentru a ajunge la un nivel satisfăcător de sprijin oferit persoanelor cu dizabilități. Cu toate acestea, nevoile celor 850.000 de cetățeni români vulnerabili, care au nevoie de mai mult decât de indemnizații sunt ignorate; au nevoie de programe de inserție socială, condiții optime la locul de muncă și de acces la servicii în viața lor de zi cu zi.
Din punct de vedere legislativ, lucrurile ar trebui să fie destul de simple. Convenţia ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi (CDPD), adoptată în decembrie 2006 şi intrată în vigoare în mai 2008, reprezintă principalul instrument juridic internaţional de luptă împotriva discriminării persoanelor cu dizabilităţi. În esență, cel mai important articol este Articolul 33, acesta fiind baza procesului de implementare al CDPD, deoarece acesta setează cadrul prin care se respectă drepturile prevăzute. Conform articolului, România trebuie să îndeplinească trei cerințe de bază:
- să desemneze unul sau mai multe puncte de contact în cadrul guvernului care să supravegheze implementarea CDPD și să acorde „atenția cuvenită stabilirii sau desemnării unui mecanism de coordonare în cadrul Guvernului pentru a facilita măsurile aferente, în diferite sectoare și la diferite niveluri”;
- să „mențină, întărească, desemneze sau stabilească în afara guvernului un cadru incluzând unul sau mai multe mecanisme independente” pentru a „promova, proteja și monitoriza punerea în aplicare a Convenției”;
- să se asigure că persoanele cu dizabilități și organizații de reprezentare „vor fi implicate și vor participa pe deplin la procesul de monitorizare”
Cu toate acestea, în practică, ANDPDCA arată, prin Diagnoza situației persoanelor cu Dizabilități din România publicată la finalul lui 2020, că lipsa măsurilor din ultimii 10 ani ne-au adus o lipsă de coordonare între ministere, un rol limitat al mecanismelor independente de monitorizare a respectării în practică a persoanelor cu dizabilități și o participare foarte scăzută a acestor persoane și a reprezentanților acestora din ONG-uri la proces.
Articolul 33 prevede ca statul român să desemneze unul sau mai multe Puncte de contact la nivelul Guvernului, iar în cazul în care sunt mai multe, să fie desemnat și un punct de contact coordonator care este tehnic asigurat de ANDPDCA. Prima regulă pentru persoanele desemnate în aceste structuri responsabile de drepturile unei categorii vulnerabile este competența și profesionalismul. Fie că vorbim de personalul din punctele de contact sau de cel din centrele rezidențiale și nerezidențiale aflate în subordinea DGASPC, reprezentanții trebuie să fie experți în domeniul de aplicare al convenției și să înțeleagă drepturile descrise în Convenție, pentru a le putea aplica și a le verifica aplicabilitatea.
De asemenea, este necesar să se creăm un mecanism de feedback ușor accesibil pentru persoanele cu dizabilități și a ONG-urilor din domeniu, iar informațiile lor să fie luate într-adevăr în calcul și utilizate. Există abuzuri constante care nu cunosc granițe între județe, de la trafic de persoane, la condiții mizere de locuință, nutriție și igienă, la condițiile și serviciile oferite de centrele de plasament și centrele de recuperare și reabilitare. Toate aceste mărturii, semnalări, relatări nu trebuie să rămână ignorate sau adunate într-un raport uitat, ci trebuie să fie punctul de pornire pentru îmbunătățiri legislative, pentru sancționarea nerespectării standardelor minime și pentru dialog cu autoritățile locale despre practici și soluții.
Referitor la mecanismele independente care, conform Articolului 33, au rolul să promoveze, protejeze și să monitorizeze implementarea CDPD de către instituțiile responsabile, provocările sunt și mai mari. Avem 3 autorități responsabile care, prin statutul lor, pot apăra drepturile persoanelor cu dizabilități: Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), Avocatul Poporului și Consiliul de Monitorizare pentru implementarea CDPD. Ca aceste instituții să își facă treaba, ele trebuie să fie autonome nu doar în teorie, ci și în practică, iar reprezentanții acestora trebuie să facă dovadă de integritate, fără să permită decidenților politici să influențeze deciziile de pronunțare pe sesizări. O propunere în acest sens ar putea fi includerea ONG-urilor cu experți în domeniu în consiliul de administrație al instituției. De asemenea, ele trebuie să dispună de resurse suficiente și transparente, pentru a putea realiza activitățile de promovare și monitorizare. De exemplu, pentru o monitorizare completă, acestea trebuie să acopere toate formele de exploatare, violență și abuz, iar acest lucru presupune vizite dese la instituții precum cele de tip rezidențial în care se găsesc copii și adulți cu dizabilități sau spitale de psihiatrie.
Un aspect esențial în asigurarea pe termen lung al independenței acestor instituții este procesul de numire în funcțiile de conducere, numiri care revin autorităților statului. Acestea trebuie supuse unui proces transparent de selectare a celor mai competente persoane. În acest fel, instituții cheie în aplicarea CDPD vor tranzita dinspre zona sinecurilor politice către zona instituțiilor funcționale, performante, capabile să apere cu adevărat drepturile persoanelor aflate în dificultate. O astfel de procedură transparentă, pe de o parte ar recredibiliza instituția, iar pe de altă parte ar întări poziția celui numit ca fiind un profesionist selectat pe baza competențelor, și nu în urma unei înțelegeri politice cu raportul de subordonare și servilism ce derivă în urma lor. În acest sens există un astfel de precedent: numirea noului președinte al Consiliului Economic și Social (CES), numire care s-a realizat în urma unui proces transparent, organizat de societatea civilă, cu un rezultat neîndoielnic care s-a impus în ciuda tentației politicului de a-l scoate din joc și de a păstra instituția în zona sinecurilor politice.
CNCD are rol general de a garanta respectarea și aplicarea principiului nediscriminării, însă, conform diagnozei făcută de ANDPDCA, s-a ocupat doar de 96 de sesizări, doar 3 din oficiu, 18 soluționate cu încălcări ale drepturilor dar amenzi au fost acordate doar pentru 5. Știm cu toții că abuzurile și tratamentul discriminatoriu resimțit de persoanele cu dizabilități este în realitate mult mai mare, așa că o campanie de promovare a rolului CNCD, precum și o includere a ONG-urilor în consiliul de administrație și utilizarea lor ca parteneri de promovare sunt idei firești atunci când vorbim de sprijinirea categoriilor vulnerabile.
Avocatul Poporului are ca mandat, dacă este exercitat cum trebuie, apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice în raporturile acestora cu autorităţile publice. Acesta se poate sesiza din oficiu sau printr-o petiție, iar raportul ANDPDCA menționează existența a 174 de petiții referitoare la încălcarea drepturilor persoanelor cu dizabilități, în scădere față de anii precedenți când au fost primite 255 (2018), respectiv 215 (2017) de petiții. După revocarea actualului Avocat al Poporului pe care o sprijin, alături de colegii din USR PLUS, ne putem gândi la un rol mai proactiv al acestei instituții mai ales pe prevenție, prin care Avocatul Poporului să anticipeze și să propună modificări legislative sau să explice lacune în legislație și cum pot fi remediate, pe baza petițiilor înregistrate.
Consiliul de Monitorizare pentru implementarea CDPD are în prezent un mandat limitat la situația persoanelor cu dizabilități instituționalizate, care se suprapune parțial cu cel al Mecanismului Național de Prevenire a Torturii din subordinea Avocatului Poporului. Din acest motiv, în linie cu recomandările ANDPDCA, propun ca mandatul acestui consiliu să fie extins, de la monitorizarea instituțiilor de tip rezidențial la promovarea, protejarea și monitorizarea implementării CDPD în ansamblul ei, în strânsă cooperare cu persoanele cu dizabilități și organizațiile acestora. În prezent, Consiliul de Monitorizare are responsabilitatea expresă de a sesiza organele judiciare competente ori de câte ori există indicii că încălcarea drepturilor persoanelor cu dizabilităţi a fost făcută prin fapte de natură penală. De asemenea, are responsabilitatea de a face plângere, dacă este cazul, împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, precum şi prevederea expresă de a facilita accesul ONG şi a persoanelor cu dizabilităţi în vizitele de monitorizare şi dobândirea calităţii procesuale active. Conform studiului ANDPDCA, vizitele de monitorizare sunt centrate pe îndeplinirea standardelor serviciilor rezidențiale și nu pe îndeplinirea prevederilor CDPD și a recomandărilor Comitetului, iar această practică poate oferi o interpretare greșită a procesului de dezinstituționalizare.
Am tot menționat, dar doresc să închei tot cu acest aspect, și anume importanța colaborării și implicării societății civile și a persoanelor cu dizabilități în implementarea corectă a CDPD. Aici eforturile trebuie să vină din ambele părți: stat și societate civilă, deoarece pe de o parte este nevoie ca instituțiile statului să își însușească și să aplice principiile transparenței și al dialogului și să faciliteze granturi și posibilități de finanțare pentru ONG-uri (fiindcă rețeaua de organizații axate pe această categorie vulnerabilă este extrem de limitată), iar pe de altă parte societatea civilă trebuie să investească în creșterea capacității organizațiilor de a înainta propuneri autorităților, să semnaleze neregulile și de asemenea să consolideze eforturile de promovare a activității lor.
