Diaspora. Ce poate face şi ce nu i se poate cere

Data publicării: 07.08.2018 15:36

Românii plecaţi din ţară au făcut pentru România, în ultimele două decenii, infinit mai mult decât şi-ar fi imaginat la plecare. Însă implicarea lor în viaţa cetăţii din ţara de origine are, ca orice pe lumea asta, limitele sale naturale. Fapt care, dacă nu va fi înţeles ca atare de conaţionalii rămaşi aici, va genera nu doar decepţii, ci şi o divizare dificil de surmontat ulterior.

"Eu am lucrat nouă ani la Bruxelles. Sunt oameni care, efectiv, nu mai știu realitatea din România. Nu știu că au crescut salariile, nu știu că avem locuri de muncă, că avem situații în care nu avem specialiști pentru anumite domenii, că există anumite oportunități să-și deschidă o afacere". Afirmaţia de mai sus, făcută de premierul Viorica Dăncilă într-un interviu acordat la începutul lunii mai, nu mai are probabil nimic senzaţional nici pentru cetăţenii români din diaspora, nici pentru rudele şi prietenii lor de acasă.

Dăncilă nu a făcut decât să repete ceea ce colegi de-ai săi din coaliţia de guvernare au tot spus de-a lungul vremii, unii păstrând un ton cât de cât civilizat, alţii, din contră, recurgând la tuşe de-o rară agresivitate. De pildă: "10 August, cea mai mare sărbătoare europeană. Se golește Europa de Cerșetori, Hoți și Curve că se duc la protest în România" - ca să citez aici doar opera unui protejat al PSD, Cristian Prescornițoiu, inspector-șef al Inspectoratului de Stat în Construcții Vrancea.

Experienţa traumatizantă a pierderii alegerilor prezidenţiale din 2014, pe fondul unor erori care au dus la mobilizarea fără precedent a românilor plecaţi în străinătate, a modelat ireversibil atitudinea social-democraţilor faţă de diaspora. Injuriile şi jignirile pe care le trimit din când în când în direcţia milioanelor de români plecaţi, ca şi tentativele legislative de limitare a "ingerinţelor" diasporei în viaţa politică de la Bucureşti sunt elocvente din acest punct de vedere.

Dar are diaspora capacitatea de a conta în viața politică internă, de a seta agenda în diferite domenii, de a contribui în mod real la igienizarea scenei politice de la Bucureşti?

Da, fără îndoială, iar argumentele sunt cel puțin două:

-numărul mare al românilor plecați în străinătate

-și - foarte important! - un know-how de neignorat, pe care aceşti oameni l-au dobândit, fie și involuntar, prin faptul că au avut ocazia să vadă şi să înţeleagă, zi de zi şi ani la rând, cât este de activă societatea civilă din țările în care și-au făcut un rost, cum se poate transforma aceasta într-un actor relevant al vieţii publice şi de ce e fundamentală implicarea la firul ierbii

În plus, în țara-gazdă, românii au deprins obiceiuri care multora dintre ei le fuseseră străine în ţara de origine. De exemplu, obiceiul de a se pune la curent cu subiectele majore ale actualității sociale şi politico-economice din statul respectiv, pe scurt, de a se informa constant şi a-şi forma o imagine coerentă despre ceea ce se întâmplă în jur. Cu timpul, acest comportament, această nevoie s-a extins inevitabil şi la sfera actualităţii din România.

De ce? Simplu: întrucât au un interes direct în a înțelege și ce drepturi au în ţările în care s-au stabilit, dar și care sunt obstacolele şi pericolele potenţiale. La fel cum, după o anumită vreme, au un interes direct în a înţelege care sunt perspectivele ce se deschid şi care sunt cele care se închid în statul de origine.

Şi pentru că, vrei-nu vrei, nevoia te învaţă, aceşti concetăţeni care şi-au asumat un nou început departe de ţară au învăţat ca, măcar pe subiectele de interes vital pentru ei, să se ţină la adăpost de fenomenul fake-news.

Păstrând această logică, e foarte probabil ca românii din diaspora să fie mai receptivi la date, cifre, fapte decât la naraţiunile propagandistice, întrucât, activând într-un mediu străin, au tot timpul nevoie de informaţii corecte pentru a se orienta şi a-şi ajusta deciziile de zi cu zi.

Tratarea diasporei ca o masă de inşi neinformaţi şi mai vulnerabili ca oricine la dezinformare este, privind lucrurile sub un atare unghi, şi fără temei, şi jignitoare. De aceea, dacă pe formă se poate face o distincţie între judecata emisă de premierul Dăncilă şi cea a inspectorului-şef Prescornițoiu, pe fond, cei doi seamănă de zici că-s gemeni.

Bun, dar dincolo de faptul că pot, au românii din diaspora şi voința de a se implica în ţara de origine?

Ei bine, aici răspunsul e ușor mai de delicat și nu neapărat unul clar conturat.

Experiența de până acum ne arată că vocea diasporei reacționează aproape de potenţialul pe care îl are mai degrabă în momentele de maximă tensiune (vezi alegerile prezidențiale din 2014, vezi mobilizarea de acum pentru un miting pe 10 august).

Pe de altă parte, contactul cu România al acestei categorii, contrar așteptărilor unora, este unul de substanţă, dar el tinde să se erodeze cu timpul. Pe de o parte, ca urmare a nisipurilor mişcătoare şi perspectivelor relativ neclare pe care ţara le oferă unor oameni care au învăţat să preţuiască munca şi câştigul cu totul altfel decât sunt ele preţuite aici.

Iar vina pentru starea de fapt în care ne aflăm e împărţită.

La un capăt sunt acei politicieni tentaţi să câştige voturi folosind scurtături, iar apoi să utilizeze puterea obţinută la urne în interes personal şi de grup, chiar dacă acest din urmă lucru înseamnă să saboteze din interior statul român, alterându-i instituţiile, sistemul de drept şi parteneriatele externe.

La celălalt capăt e societatea, milioanele de români rămaşi încă în România, care, din motive amestecate, manifestă o surprinzătoare toleranţă faţă de necinstea, incompetenţa şi lipsa de onoare a politicienilor care duc ţara într-o direcţie evident greşită.

Dar mai sunt şi alte motive pentru care este de aşteptat ca relaţia dintre diaspora formată din românii plecaţi în străinătate în ultimele două decenii şi ţara lor de origine să se subţieze semnificativ. Iar unul dintre ele e faptul că, uşor-uşor, oamenii au găsit peste graniţe mai mult decât un loc de muncă. Şi-au dus, ori şi-au făcut familii acolo, treptat s-au integrat în societăţile respective, copiii merg la şcoală acolo şi cresc, iar cei dragi care-i mai legau de ţară sunt, cu trecerea timpului, tot mai puţini.

Nu sunt deloc puţine familiile în care decizia de a reveni în România este amânată/anulată, în orice caz, dramatic influenţată, de perspectivele mai bune pe care le au copiii în ţara-gazdă - acces mai bun la educaţie, o piaţă a muncii care oferă mai multe oportunităţi, o viaţă socială consolidată şi o relaţie destul de fragilă cu ţara de baştină a părinţilor.

Nu în ultimul rând, pe măsură ce anii petrecuţi într-un loc se acumulează, şi calitatea, dar şi cantitatea relaţiilor personale pe care românii din diaspora le mai au "acasă" tind să scadă. Sunt atâţia şi atâţia români plecaţi care, odată pierdute legăturile de familie, fie prin dispariţia părinţilor ajunşi la vârsta a treia, fie prin slăbirea în timp a legăturilor cu prieteni şi colegi rămaşi aici, îşi răresc dramatic vacanţele în România.

Sigur că lucrurile nu se petrec dintr-o dată şi că multe dintre fenomenele schiţate mai sus sunt de lung parcurs, dar este important să avem în vedere realitatea obiectivă, nu naraţiunile confecţionate de unii şi de alţii.

Românii plecaţi în străinătate sunt un actor-cheie în dezvoltarea acestei ţări - prin banii trimişi celor de acasă, prin investiţiile pe care le fac unii dintre ei aici, prin infuzia de spirit critic de care e atât de multă nevoie aici, prin ceea ce-i pot învăţa, din experienţa personală, pe acei conaţionali de aici care se lasă prea uşor la mâna Statului şi a Partidului.

Având în vedere și cele de mai sus, dar și o logică oarecum de bun simț, cât este de corect şi, mai ales, de realist ca românii rămaşi în România, care văd cu ochii lor cum democraţia şi, odată cu ea, ţara toată, se duc de râpă, să aștepte salvarea de la românii plecaţi în străinătate?

Evident că nu e nici corect şi nici realist.

Ideea e cât se poate de simplă: dacă trăiești în România, îți ia doar 10-15 minute să treci strada, să iei un metrou, să te urci în autobuz şi să ajungi la un protest prin care să le impui politicienilor aflaţi la putere să ţină cont de interesul public, nu al grupărilor infracţionale sau de altă natură.

Îţi ia două minute să-ţi iei la întrebări parlamentarul, prin email sau Facebook, şi tot un efort minor este să mergi peste el în audienţă, pentru a-l confrunta cu faptele.

Îţi ia mai puţin de cinci minute să semnezi iniţiative publice menite să-i constrângă pe guvernanţi şi parlamentari să adopte reforme tergiversate ani şi ani.

În fine, pentru românii rămaşi în România, costurile acestui tip de implicare sunt aproape de zero.

În schimb, pentru atingerea aceluiaşi obiectiv, efortul cerut diasporei e unul colosal. Oricum ai da-o, nu poți sta tu, cel de aici, pe margine, sperând că te va salva cel care, prin natura lucrurilor, ar trebui să acţioneze de la mii de kilometri depărtare.

Diaspora a făcut deja multe şi încă mai poate face unele lucruri, dar, realist vorbind, contribuţia sa la binele societăţii româneşti poate fi mai degrabă una de potenţare, eventual de impuls dat unor situaţii. De restul e logic, corect şi obligatoriu să se ocupe cei rămaşi aici.

Până la urmă, românii rămaşi în ţară sunt primii care vor beneficia de îndreptarea lucrurilor, dar vor fi şi primii care vor suferi de pe urma înrăutăţirii lor.

Iată de ce niciodată (şi nici pe 10 august, evident) diaspora nu trebuie lăsată să se ocupe singură de treaba ce a rămas de făcut.