La un an de la lansarea agresiunii nejustificate și barbare a Rusiei împotriva Ucrainei, războiul – în accepțiunea sa clasică, „cinetică” – merge catastrofal pentru Vladimir Putin, care a ajuns să apeleze la vedere, asumat, la armate private (o modă medievală) și la tehnica „măcelului de infanterie” (o strategie criminală din Primul Război Mondial) pentru a putea hrăni cumva senzația că Rusia are încă inițiativa strategică și se află în ofensivă. Mai mult, așa cum arată într-o excelentă analiză Joseph S. Nye Jr de la Universitatea Harvard, nici „capacitatea cibernetică” a Kremlinului nu s-a dovedit „un panaceu”: „chiar dacă se pare că au avut loc multe atacuri cibernetice pe parcursul războiului, nici unul nu a avut consecințe de amploare.” Nici măcar arma energetică – pregătită cu voluptate de Moscova pentru a-i lăsa pe europeni în frig și întuneric în decembrie și ianuarie – nu s-a dovedit utilă, generalul Iarnă acționând de această dată, parcă cu ostentație, împotriva calculelor Rusiei.
În condițiile în care mai nimic din repertoriul clasic sau hibrid al Kremlinului nu pare a funcționa, singura armă de care se mai poate agăța Vladimir Putin rămâne dezinformarea – un vechi aliat al bolșevicilor. Așa cum scria George Kennan, diplomat american major (inclusiv la Moscova) în celebra sa Telegramă Lungă de la începutul Războiului Rece, Kremlinul reprezintă „o forță politică dedicată în totalitate convingerii că este dezirabil și necesar ca armonia internă a societății noastre (occidentale) să fie deranjată”, urmărind scopul „de a perturba încrederea națională, de a slăbi măsurile de apărare națională, de a încuraja toate formele de dezbinare”.
Dezinformarea se dovedește eficientă pentru că este o armă ieftină, care se poate hrăni inclusiv din ambiguități, tăceri, teme insuficient explicate. Pentru a ține piept dezinformării ai nevoie de claritate, de comunicare precisă, de limpezime ideologică și de eforturi constante de debunking (demontarea narativelor false) și prebunking (anunțarea și deconstruirea narativelor maligne înainte ca acestea să fie lansate pe piață, astfel încât publicul să fie „vaccinat” împotriva lor).
O temă atent instrumentalizată de propaganda pro-Kremlin este cea menită să pună sub semnul întrebării recunoștința Ucrainei față de sprijinul Romaniei în această perioadă – temă prin care se urmărește descurajarea și chiar eliminarea susținerii ferme a Bucureștiului față de cauza ucraineană. Este un exemplu util de subiect pe marginea căruia trebuie să dăm dovadă de claritate, pentru că efectele ambiguității pot fi catastrofale în contexul alegerilor de anul viitor, când o forță cu evidentă orientare anti-europeană și pro-Kremlin va încerca să polueze dezbaterea publică cu mesaje îndreptate împotriva Ucrainei și a parteneriatului româno-ucrainean. „Atenție la puterea de convingere a impresiilor trecătoare”, sună un avertisment clasic al lui Carl von Clausewitz.
Linia acestui narativ poate fi sintetizată așa: Ucraina nu ne respectă, ne sfidează, în ciuda faptului că noi i-am primit cu brațele deschise cetățenii și am acordat un sprijin recunoscut deschis chiar de Kiev (ministrul de externe ucrainean Kuleba: „Aş dori să mulţumesc din toată inima României, prietenul şi vecinul nostru bun, pentru tot ceea ce a făcut de la începutul acestei invazii pe scară largă împotriva Ucrainei”). Deși temele utilizate pentru a ilustra acest narativ sunt mai degrabă tehnice – dacă nu marginale sau false –, și pot fi rezolvate prin simple discuții directe între ministerele de linie cu atribuții din cele două state, concluzia pe care doresc să o impună vocile pro-Kremlin este de cu totul altă natură: să nu mai ajutăm Ucraina în războiul împotriva Rusiei și – pentru că nu suntem de acord pe 2-3 chestiuni punctuale – să-i lăsam să se descurce singuri, să închidem granițele, să nu mai primim refugiați ș.a. Cât de mult l-ar ajuta pe Vladimir Putin un astfel de comportament al României – obținut doar cu armele dezinformării – nici măcar nu mai trebuie dovedit.
Un subiect utilizat în această direcție a fost, în mod evident, cel al preoților români „asupriți în Ucraina”, care s-au dovedit însă subordonați Moscovei. Subiectul a fost demontat chiar de Patriarhia de la București: „Preoții comunităților de etnie română din Ucraina nu aparțin de Patriarhia Română, ci în mod majoritar de Biserica Ortodoxă Ucraineană rămasă în comuniune cu Biserica ortodoxă Rusă”. În condițiile în care este cunoscut faptul că preoții subordonați Moscovei sunt utilizați fără rezerve în scopurile propagandistice ale Kremlinului, acest subiect a dispărut rapid de pe agenda publică imediat după aceste clarificări.
O altă temă deturnată pentru a încerca dezangajarea României din parteneriatul categoric (deși uneori discret, din rațiuni care țin de protejarea Chișinăului în fața destabilizării rusești) cu Kievul a fost Legea minorităților din Ucraina. În ultima sa variantă, această lege a adus unele progrese în raport cu proiectele anterioare, deși mai există direcții în care sunt necesare progrese (utilizarea limbii materne în relația cu autoritatea judecătorească sau garanțiile privind educația și manifestarea credinței, de pildă). În mod evident, așa cum se întâmplă cu orice subiect sensibil la nivel diplomatic, el va fi rezolvat prin discuții directe între liderii de la București și cei de la Kiev (Klaus Ionannis a abordat deja subiectul cu Zelenski pe 4 ianuarie, Bogdan Aurescu a discutat cu Kuleba pe 11 ianuarie, au fost stabilite grupuri de lucru pe marginea legii, România a negociat și a introdus un paragraf care include acest subiect în Declarația comună UE-Ucraina). Totuși, interesul taberei pro-Kremlin este altul. Din acest motiv, AUR a anunțat că „România nu mai trebuie să ajute Ucraina dacă românii din Cernăuți sunt batjocoriți în continuare!”, în condițiile în care – este de notorietate – Viktor Orban se folosește de problema minorității maghiare din Ucraina pentru a refuza să discute, în cadrul NATO, cu Ucraina.
Cazul cel mai recent de neclaritate pernicioasă în comunicare este cel al canalului Bâstroe, fiind cel puțin bizar cum tema dragării acestuia se insinuează brusc, cu câteva zile înainte de împlinirea unui an de la agresiunea rusă, pe agenda publică. Planul de dragare pentru întreținere – din care fac parte și lucrările actuale – a fost anunțat către Administrația Fluvială a Dunării de Jos încă din august 2022, fiind acum legat (artificial!) de propunerea Ucrainei de includere a brațelor Chilia și Bâstroe ale Dunării în Trans-European Transport Network (TEN-T). Vorbim, în consecință, despre o echivalare nereală între propunerea Ucrainei de includere a brațelor Chilia și Bâstroe ale Dunării în TEN-T (propunere respinsă de Romania de nenumarate ori, inclusiv săptămâna trecută, din rațiuni de mediu recunoscute pe plan international) și dragarea curentă a canalului. Când astfel de informații cu implicații majore sunt introduse în dezbatere publică, claritatea este esențială, fiind nevoie de precizări concrete și probe. Chiar și în condițiile în care Ucraina ar face dragare de adâncime (nu întreținere) în Bâstroe (ceea ce Kievul neagă, iar autoritățile românești din domeniul transporturilor nu au putut proba), mecanismele de reacție pe care România le are la dispoziție sunt tehnice, în parametrii și logica parteneriatului, prin consultare prealabilă cu MAE, fără a încuraja sub nicio formă mesaje care ar putea pune sub semnul întrebării sprijinul românesc pentru Ucraina. Dacă acest lucru nu se întâmplă, diplomația de la București va fi pusă în situația de a scoate din foc niște castane pe care nu le-a așezat acolo. Discuția despre canalul Bâstroe va împlini în curând 20 de ani, sesizările MAE către instituțiile de mediu europene având ca rezultat decizia autorităților ucrainene din decembrie 2020 de a renunța la proiectul inițial de dragare la adâncime și de a respecta cu strictețe cerințele de evaluare a impactului asupra mediului. În contextul noilor informații lansate pe piață, Ministerul Afacerilor Externe a fost pus în situația de a transmite o nouă scrisoare către Comisia Europeană prin care respinge principiul includerii canalului Bâstroe în TEN-T din rațiunii recunoscute de mediu; a solicitat lămuriri de la autoritățile române care au lansat acuzațiile (MAE neavând expertiză și jurisdicție în materie de dragări); a obținut, în urma discuției ministrului Aurescu cu Kuleba, precizări din partea Kievului pe tema lucrărilor de dragare.
Să ne întoarcem la avertismentul lui Clausewitz: „Atenție la puterea de convingere a impresiilor trecătoare”. Astfel de teme – „preoții români oprimați”, legea minorităților, canalul Bâstroe –, lansate uneori din superficialitate, pot fi răstălmăcite hibrid împotriva parteneriatului categoric, limpede, ferm dintre România și Ucraina. Teme precum drepturile persoanelor aparținând minorităților, libertatea religioasă, respectarea mediului în Delta Dunării sunt fără îndoială esențiale, însă sub nicio formă negocierile în curs dintre două state nu trebuie instrumentalizate pentru a pune sub semnul întrebării legitimitatea ajutorului acordat de România Ucrainei. Înainte de orice, acest ajutor are la bază credința în valorile democratice, într-o cauză justă, în drepturile omului și dreptul internațional. Totuși, chiar și vocile care pledează mai degrabă cauza „interesului național” decât cea a idealismului liberal ar trebui să admită că ajutorul oferit Ucrainei este în interesul de securitate al României: sprijinind Ucraina, sprijinim implicit România, pentru că nu este posibil să credem că o graniță cu o Rusie imperialistă poate fi vreodată în avantajul Romaniei.
