După ratarea tuturor pariurilor cu agricultura, un rămășag pe seama banilor europeni poate, în cel mai bun caz, să stârnească râsul. Nu-i nimeni de condamnat. România băltește cu grație atât la capitolul capacității administrative, cât și la cel al educației antreprenoriale. Insulele unde, dintr-un euro investit au rezultat alți 10 există, dar sunt excepția de la regulă. Sub spectrul ratării, al irelevanței, excepția trebuie să devină regulă. Iar cum românul se mobilizează temeinic când îi ajunge flacăra la degete, aș putea îndrăzni să pariez că țara asta se va urca, trasă, împinsă, cu post și rugăciuni, în trenul PNRR. N-are încotro.
Pandemia a fost hârtia de turnesol care a arătat cât de vulnerabil este sistemul sanitar. Dacă asta ar fi fost singura veste proastă, am fi supraviețuit psihic cumva, dar pandemia a arătat și altceva: nu doar sistemul sanitar este șubred la șocuri, ci și cel al educației, planul social, economia în ansamblul ei.
Șocul n-a fost o stare caracteristică României. Economia tuturor țărilor a pârâit, iar declinul survenit din cauza măsurilor obligatorii de limitare a răspândirii virusului este fără precedent în ultimul secol. Dar una e să-ți bei cafeaua la Berlin sau Paris, și alta la București! Când te prinde șocul fiind o economie consolidată, cu o capacitate instituțională mare, ai resurse mai sănătoase să reziști la șocuri. Cel puțin ai mecanisme.
România n-avea nici mecanisme, nici mecanici. Și cu toate astea, n-a crăpat. Dar nici mult nu mai avea!
Banii alocați de Comisia Europeană pentru atenuarea șocurilor sistemice au funcționat ca o ambulanță, dar a fost doar primul pas. Pe al doilea suntem condamnați să-l facem singuri. Cu sfaturile experților Comisiei Europene, firește, dar nu ne vor culege ei porumbul.
Planul Național de Redresare și Reziliență este examenul pe care România nu are voie să-l cadă, pentru a nu-și rata ocazia de a se înzdrăveni. Sănătatea a devenit problemă de securitate națională, motiv pentru care are un buget necesar creșterii rezistenței pentru criză, iar asta presupune regândirea unor mecanisme. Alt domeniu strategic prioritar, educația, este obligatoriu sa fie reformat pentru a face față la provocările tranziției digitale. Tot ce înseamnă politică publică va fi reorientat către funcționalitate, iar aici, colaborarea cu economia privată va deveni una dintre chei. Eficiență nu înseamnă doar să nu risipești, ci să ai viziune. De la infrastructură și eficiență energetică, până la accesul la finanțare, flexibilizarea pieței muncii, competențe digitale, investiții verzi. Toate au nevoie de minte limpede, nu de heirupism și nevoia raportării gigantice la hectar.
Dacă socotim PNRR o ocazie de a bifa ceva, cum a făcut România 30 de ani, suntem sortiți eșecului. Vestea proastă e că „experientia docet” (experiența ne învață). Vestea bună e nuanța din acest dicton latinesc: experiența ne învață ce să nu mai facem. Deci marea întrebare e gigantică: ai cu cine?
Cu flacăra la degete, da! Fără pile și incompetenți, fără clienți politici, fără delăsare. De această dată, nu mai „merge și-așa”! Aproape 30 de miliarde de euro, cât are la dispoziție România prin PNRR, pot deveni 300, dacă aplicăm eficient experiența care ne spune că fiecare euro investit cu cap a atras alți 10.
Sunt șase piloni strategici care reprezintă șase bube sistemice, unde infuzia de capital poate propulsa România în liga statelor funcționale: Tranziția către o economie verde, Digitalizarea, Creșterea economică sustenabilă, Coeziunea socială, Sănătatea, Educația. Nu avem voie să ratăm aceste reforme! Am urcat impreuna in ultimul tren.
