Cum să ne manifestăm de 1 decembrie. La mulţi ani!

În 2004 România a aderat la NATO, după o primă tentativă lipsită de succes, cea din 1997. Anii '90 fuseseră grei. Ambiţiile fostului regim de a ţine România departe de libertate şi Occident nu se încheiaseră odată cu execuţia cuplului Ceauşescu şi nici prăbuşirea URSS nu i-a impresionat suficient pentru a schimba orbita, cu destinaţia Vest. Pentru ei, strategia rămăsese în continuare una singură, diverse au fost doar tacticile: mineriade, propaganda robustă de înfierare a Occidentului şi persecutarea opoziţiei democratice. Iar EI erau la vremea aceea cei mai influenţi.

În caz că nu am înţeles pe deplin încărcătura lui 1997, cel puţin din unghiul descris mai sus, poate că merită subliniat faptul că se afla nu doar la şase-şapte ani depărtare de celebrele mineriade care au oripilita lumea liberă, ci şi la doar doi ani distanţă până la următoarele două (din fericire, şi ultimele).

Şi greu ne-am smuls din strânsoarea acelei perioade! După un prim cincinal şi ceva în care conducerea ţării fusese confiscată de urmaşul PCR, părinte al PSD-ului de azi, dar şi pe fondul dezamăgirilor produse în exercitarea guvernării de către CDR, în intervalul 1996-2000, puţini dintre contemporanii acelei epoci mai sperau în minuni. Şi au avut dreptate: pe termen scurt, minuni n-au fost. Din contră, după 2000 puterea a reintrat în buzunarele celor care o confiscaseră şi în 1990.

Însă la temelia unei naţiuni nu atât minunile stau, cât paşii logici, raţionali, oricât de mici ar putea părea ei la un moment dat. Un astfel de pas a fost făcut în 1997, când România şi Statele Unite ale Americii au semnat Parteneriatul strategic. Pe lângă mai "populara" şi mai uşor de palpat de către oricine aderare la NATO, semnarea acestui parteneriat cu SUA părea un pas micuţ şi fără cine ştie ce potenţial impact. Evident, n-a fost deloc aşa, iar dovada o avem azi.

De altfel, dacă e să împrumutăm limbajul programatorilor din IT, Parteneriatul strategic România-SUA a fost virusul, bug-ul introdus de Vest în sistemul de operare al unei elite politice care nu renunţase la Est. Ca orice instrument de acest gen, o vreme acţionează discret, dar în fiecare zi produce pagube iremediabile soft-ului-ţintă.

Şapte ani mai târziu, România a aderat şi la NATO. Virusul/bug-ul introdus în 1997 îşi făcuse treaba din plin, nu credeţi? Sigur, pe acest fundal s-a grefat şi o minune geopolitică, deşi aceasta a fost în esenţă o tragedie pentru poporul american - atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, care au schimbat dramatic politica externă a SUA şi, în ceea ce ne priveşte, au accelerat procese vitale pentru transformarea României. Apoi, în 2007, Bucureştiul s-a alăturat celorlalte capitale membre UE, intrarea ţării noastre în lumea liberă acoperind de acum şi flancul economic, pe lângă cel de securitate. 

Privite într-o perspectivă largă, aceste trei momente de răscruce - Parteneriatul strategic cu SUA, aderarea la NATO şi intrarea în Uniunea Europeană - au dat un restart fundamental marii realizări naţionale de la 1 decembrie 1918, după ce România fusese redusă, timp de 50 de ani, la statutul de cătun geopolitic, în urma binecunoscutului shut down suicidar apăsat de comunişti. 

Istoria, însă, merge înainte. Uneori prea repede, alte ori ni se pare că prea încet. Dorinţa de revanşă a forţelor ce au pe agendă subminarea drumului corect al acestei ţări rămâne, însă, o constantă.

Dacă, de pildă, ne raportăm la perioada post-decembristă, putem spune că am văzut asta în 1990, în 2000 şi suntem martorii ei din nou, în 2017 (e drept, tulburările au început în primăvara lui 2012, iar în cinci ani au atins apogeul). Explicaţia e relativ simplă. Indiferent de câştigurile evidente obţinute în aceşti ultimi 27 de ani - căderea Ceauşeştilor, înfrângerea PDSR în 1996, Parteneriatul cu SUA, aderarea la UE şi NATO, înfrângerea lui Năstase în 2004 - am ratat de fiecare dată ocazia de a-i deşuruba pe "foşti" de la butoanele puterii.

Acest proces - cu totul nou, extrem de dificil, dar vital pentru a ne asigura că istoria nu se mai răzbună - a demarat după 2004, iar esenţa sa o reprezintă lupta anticorupţie. La început au fost paşi mici, gradual însă aceştia au devenit salturi.

Privind din nou într-o perspectivă mai largă decât ne-am obşnuit, lupta aticorupţie se află la un capăt al arcului peste timp care la cealaltă extremitate ar fi trebuit să aibă legea lustraţiei. Arcul, din câte bine ştim, e incomplet, căci pentru lustraţie timpul nu mai poate fi dat înapoi. Însă nu în asta ar consta azi problema principală, ci în oprirea a ceea ce a început după 2004.  

De ce? Dacă se va reuşi blocarea acestui curs, e limpede că grupările care ne-au confiscat viitorul în 1990 şi 2000 o vor mai face o dată, de data asta chiar când marcăm Centenarul Marii Uniri. N-ar fi blasfemie mai mare pentru realizările de la 1 decembrie 1918 şi nici o tragedie mai mică pentru poporul român în această primă jumătate de secol XXI.

Confiscarea României, iată, deci, care e miza acelora care luptă cu lupta anticorupţie de dimineaţa până seara. Pentru unii, sigur, la mijloc, sunt şi raţiuni care ţin de salvarea propriei persoane de la ani de puşcărie şi confiscarea averilor acumulate ilicit.

Disponibilitatea lor de a întoarce armele, din nou împotriva propriilor concetăţeni, e firul invizibil care-i uneşte şi poate fi probată din plin.

Azi, VIP-urile acestei armate sunt oameni precum Liviu Dragnea şi Călin Popescu Tăriceanu. Pentru a ilustra cum întorc armele membrii acestui cartel anti-naţional, voi da puţin ceasul înapoi, pentru a ne reaminti cu câtă hărnicie muncea odată Tăriceanu pentru aderarea României la Uniunea Europeană. Îl dau exemplu pe liderul ALDE întrucât la vremea pe care o avem în vedere şi în care era premier, anii 2005-2006, Dragnea avea încă anvergura unui baron (desigur, unul cu ambiţii de a răzbi la nivel naţional).  

*2005, primăvara. "Vrem să informăm atît Comisia, cît și Parlamentul despre ce am realizat în ultima perioada. În ceea ce mă privește, am subliniat angajamentul nostru de a respecta toate termenele incluse în calendarul de aderare. Vrem că România să devină membră a UE de la 1 ianuarie 2007 și, dacă vom continua în acest fel, aplicarea clauzei de salvgardare nu va fi necesară", explica premierul de atunci, Călin Popescu Tăriceanu.

În aceeaşi perioadă, îngrijorat de respingerea Constituţiei UE, în Franţa, Tăriceanu discuta panicat subiectul cu omologul său bulgar şi îşi aranja o călătorie la Berlin pentru a-l informa pe cancelarul Schroeder cu privire la progresele înregistrate de România în procesul de aderare.

*2005, iarna. „Am creat un sistem de coordonare interministerială şi de monitorizare a procesului de aderare astfel încât să menţinem totul sub control şi să îndeplinim toate criteriile. Prioritatea Guvernului pe care îl conduc este ca România să intre în Uniunea Europeană în 2007 şi vrem să ne facem toate temele în acest scop”, arăta acelaşi Tăriceanu, la un summit european. Unde, potrivit presei de la acea vreme, premierul român a avut un calendar bogat de întâlniri, cu lideri de state membre, dar şi ai structurilor comunitare.

*2006, toamna. „România funcţionează cu motoarele turate la maximum pentru a îndeplini angajamentele europene, iar aceste eforturi vor continua atât după prezentarea raportului de monitorizare al Comisiei Europene din 26 septembrie, cât şi după aderarea la UE”, transmitea premierul Călin Popescu Tăriceanu, de la Bruxelles, unde avusese întâlniri cu preşedintele Comisiei Europene, Jose Barroso, şi preşedintele Parlamentului European, Josep Borrell.

*2007, iarna. Şi, de departe preferata mea (vedeţi sublinierile): "Iată că după aproape un an de la aderare, putem spune că am învăţat o serie de lucruri importante din acest parcurs şi ne-am convins că impactul aderării, de care ne temeam atât de mult, poate fi gestionat. 
Desigur, ne-am convins că, pentru a avea succes sunt necesare o serie de acţiuni esenţiale şi am să exemplific câteva. În primul rând, să continuăm cu reformele instituţionale necesare pentru a crea în România ceea ce se numeşte statul de drept. În al doilea rând, să creăm un climat economic favorabil, unde antreprenorii să poată crea noi afaceri fără a se confrunta cu constrângeri inutile".

Cât de departe părea a fi acel Tăriceanu de actualul Tăriceanu, care nu mai vrea ca România să fie "colonie în UE" şi care trage din toate poziţiile în partenerul strategic al ţării, Statele Unite ale Americii! Şi ca el, mulţi alţi politicieni din coaliţia anti-DNA şi anti-stat de drept au avut, în mare, acelaşi parcurs. Regretul lor nu e atât faptul că România a intrat în lumea liberă, ci că a intrat pentru a deveni cu adevărat liberă.

De 1 decembrie avem fiecare ocazia să ne demonstrăm concret ataşamentul faţă de ţara asta... inclusiv demonstrând. Până la urmă, a fi patriot înseamnă nu doar să preţuieşti realizările trecutului, ci și să ai grijă de viitorul lor.

La mulţi ani, România!