Digitalizarea este mai puțin despre calculatoare, dar mai mult despre oameni și despre modul în care noi ca societate ne-am obișnuit să funcționăm. Problema principală a României este că, atunci când ar fi trebuit să modernizăm administrația, fie nu a existat voință politică, fie nu au existat liderii competenți care să facă asta, fie n-au fost bani. Nu întâmplător – iar asta denotă iresponsabilitatea celor care au condus – cele mai mari ”tunuri” care s-au dat au fost legate de achiziționarea de softuri și echipamente IT. Pentru portalul E-România, de exemplu, statul a plătit peste 12 milioane de euro, deși costul real pentru dezvoltarea lui a fost, în cel mai bun caz, de câteva mii. Chiar și așa, portalul nu funcționează nici în ziua de astăzi.
Ca senator USR am încercat să repar, de pe băncile Opoziției, ceea ce multe guverne, de toate culorile politice, ar fi trebuit să facă deja în ultimii 10-20 de ani. Pentru asta, am introdus două legi: Legea privind eliminarea obligativității utilizării ștampilei în instituțiile publice (act normativ promulgat de președintele Klaus Iohannis în 7 octombrie 2019) și Proiectul de lege privind eliminarea documentelor pe suport fizic, pe hârtie, din circuitul inter și intra instituțional (proiectul este în procedură parlamentară). Acest al doilea proiect ar forța statul român să își schimbe procedurile, modul în care interacționează cu contribuabilii și, mai ales, modul în care instituțiile interacționează între ele.
Poate că nu realizăm suficient de bine că hârtia a devenit, de fapt, cel mai mare impediment. Hârtia este stocată fizic, într-un singur loc, se mișcă cu viteza funcționarului și poți să o vezi doar la fața locului. Se degradează, se alterează, se falsifică, ”apare” și ”dispare” după cum vrea funcționarul public. Ironic este că toate aceste documente pe hârtie pleacă de fapt din mediul digital. Toate au la origine un calculator al unui funcționar și o aplicație de editare text. Documentul se naște așadar digital, iar apoi este printat, devine fizic, pentru a alimenta un flux procedural anacronic, pe care administrația noastră îl perpetuează de 200 de ani.
Pentru ca acest lucru să nu se mai întâmple și hârtia să fie eliminată, trebuie urmați câțiva pași foarte importanți, care reprezintă sufletul proiectului pe care l-am propus.
1. Agenția pentru Digitalizarea României (ADR) să aibă puterea legală de a aplica unitar o viziune și o strategie pentru digitalizare și să aibă forța coercitivă de a sancționa instituțiile și companiile de stat care nu se conformează. În legea depusă în Parlament, am dat puteri ADR-ului pentru a da acces oricărui dezvoltator care dorește să pună la dispoziție aplicații și programe. Astfel, încercăm să evităm situațiile în care doar cei cu pile prin ministere pot dezvolta soluții pentru stat.
2. În literatura de specialitate, dar și în directivele Comisiei Europene, se specifică nevoia unui Punctul de Contact Unic Electronic (PCUE). El există, dar nu este folosit. În legea pe care am propus-o, am introdus obligativitatea înscrierii tuturor serviciilor electronice de stat în PCUE, toate datele și autentificarea trecând prin acest sistem.
3. Este nevoie de un sistem național de identitate digitală, mai exact de faimosul buletin electronic, dar asta nu înseamnă că nu se pot folosi, până atunci, certificatele digitale. Ba mai mult, statul român trebuie să rezolve, la nivel instituțional, lipsa certificatelor digitale, prin care semnătura să poată fi folosită de către funcționari.
4. ”Once only”. Astăzi, cetățeanul suplinește – pe timpul său și pe banii săi – lipsa soluțiilor digitale din administrație. Contribuabilii sunt cei care, în majoritatea cazurilor, plimbă hârtii de la o instituție la alta. Eliminarea hârtiei înseamnă că instituțiile vor fi nevoite sa comunice între ele. Direct, fără medierea și efortul cetățenilor. Totodată, statul trebuie să nu mai ceară oamenilor informații pe care le deține deja. Prin legea pe care o propun, statul nu are voie să mai ceară cetățeanului date pe care la are deja, iar cetățeanul este obligat să depună aceste datele o singură dată, în cazul în care nu se află, deja, în posesia instituțiilor publice.
5. Open API și piață liberă. Este fundamental ca serviciile digitale ale statului să fie realizate descentralizat, într-o piață liberă, cu acces nediscriminatoriu la documentația tehnică a interfețelor de acces (API) ale PCUE. Statul trebuie să asigure condiții de tratament egal tuturor furnizorilor de aplicații software. Acest lucru este important, pentru a evita monopolul firmelor din categoria Ghita&Co.
6. Interconectabilitate și interoperabilitatea aplicațiilor. Absolut toate soluțiile achiziționate de statul român sau folosite de instituțiile publice, trebuie să permită interconectarea și accesul prin API-uri la datele stocate acolo.
7. Fără sancțiuni nu există implementare. Am constatat că, fie dacă vorbim despre Punctul de Contact Unic Electronic, despre Ghiseul.ro sau despre orice proiect care necesită coordonarea mai multor instituții, fără sancțiuni nu există respectarea legii. Astfel, propunem ca șefii de instituții care refuză să aplice legea să fie pedepsiți cu amendă în valoare de 30% din venitul anual, iar companiile care produc servicii defecte sau nefuncționale să poată fi sancționate.
Acest proiect de lege care este acum în procedură parlamentară a fost realizat cu susținerea colegului meu Sorin Pavel, a recomandărilor lui Robert Krimmer, Profesor Doctor în e-Governance, în cadrul Universității Tehnice din Tallinn, Estonia și a pornit de la o dezbatere publică organizată de USR, ”eGuvernare: O viziune pentru România digitală”.
În procesul de elaborare a legii, ne-am inspirat, pentru conceptul de “Once Only”, din legea belgiană și din sistemul de management al taxelor din Olanda. De asemenea, pentru eliminarea hârtiei, ne-am bazat inclusiv pe sistemul danez și spaniol de management al documentelor și am studiat punctul unic de contact folosit în Moldova. De altfel, ne-am consultat cu reprezentanți de asociații patronale din IT, antreprenori, oameni din ministere și funcționari publici.
