UE este la răscruce. Din nou. Auzim acest lucru la fiecare câțiva ani în context de criză, fie că e vorba de criza economică și financiară, de criza migranților sau, acum, de criza COVID-19. Problemele ei sunt atât interne, cauzate de disfuncționalități ale sistemului actual de guvernanță dar mai ales de design, UE nefiind dotată de către acționarii săi, care sunt statele membre, cu instrumentele de care are nevoie, în special competențe și buget.
Bunăoară, în cazul actual al crizei coronavirus, instituțiile europene au făcut cam tot ce puteau, cu resursele avute la îndemână, chiar dacă UE nu are nici competențe să acționeze în materie de sănătate și nici un buget serios destinat acestui sector. Mai mult decât atât, acționarii ei, statele membre, au și subminat-o din interior impunând fiecare măsuri în mod ne-coordonat și chiar contrar intereselor celorlalte state membre, precum închiderea unilaterală a frontierelor, interzicerea exporturilor de echipamente medicale șamd. De asemenea, discuțiile recente dintre liderii statelor membre în privința măsurilor economice în contextul crizei s-au blocat în eterna încleștare între interese economice naționale distincte.
Dacă UE nu este în stare prea bună din cauza problemelor sale de design inter-guvernamental, nici statele națiune nu sunt într-o situație mai bună și nici nu au perspective prea optimiste. Cele trei crize enumerate mai sus nu au fost, în general, gestionate mai bine de state națiune, ba din contră. A ne imagina doar cum ar fi trecut România pe cont propriu, cu toate problemele pe care le știm, prin criza economică și financiară, prin criza COVID-19 sau cum s-ar adapta tsunami-ului de transformări care vor veni este de ajuns cât să ne dăm seama că viitorul nostru nu există singuri și nu poate fi separat de UE.
Însă același lucru este valabil pentru oricare din țările europene, inclusiv pentru cele mai puternice. Uitându-ne la tendințe, vedem că niciun stat membru al UE de unul singur nu va mai fi până în 2030 membru al G7, grupul celor mai mari economii globale, iar singura țară europeană din top 10 va fi Germania, pe ultimul loc în acest clasament. Centrul economiei globale se mută către est, China, India, Brazilia sau Indonezia fiind super-puterile economice de mâine.
Statele europene pot continua să fie relevante numai dacă Uniunea Europeană acționează ca un bloc integrat. În acel caz și numai în acela, Uniunea Europeană va putea rămâne la masă celor care decid și influențează mersul lumii într-un G3 alături de China și Statele Unite.
În același timp, economia și societatea anului 2030 vor arăta foarte diferit de cea actuală. Transformarea digitală, schimbările climatice care au repercusiuni după cum vedem și în planul sănătății publice, după cum a fost deja prognozat de Organizația Mondială Sănătății, precum și transformarea societală care grăbește democratizarea accelerată a proceselor de decizie schimbă fundamental lumea în care vom trăi. Nu peste 50 de ani ci în următorii 10 ani.
Singura șansă a țărilor europene pentru a continua să fie relevante în acea lume de mâine și de a răspunde eficient noilor crize de tot felul care vor veni stă în întrebarea simplă: sunt dispuse statele membre să dea competențele și bugetul necesar UE pentru că aceasta să rămână relevantă și odată cu ea, și statele membre care o compun? Dacă răspunsul este nu, atunci ritmul din ce în ce mai accelerat al crizelor de tot felul vor îngropa treptat Europa și o vor transformă într-un muzeu în aer liber al civilizației occidentale. Dacă răspunsul este da, atunci avem premisa pentru a merge mai departe și a ne lupta împreună pentru un viitor comun.
Buget
Chiar dacă impresia generală, mai ales în România, este că UE are un buget uriaș, realitatea este că resursele avute la dispoziție de UE sunt liliputane față de ceea ce ar fi necesar. Bunăoară, bugetul anual al UE este de aproximativ 160 de miliarde de euro adică similar unei țări că Austria și echivalentul a 13% din bugetul Germaniei (1200 miliarde), sau 2.5% din bugetul public cumulat al tuturor statelor membre (6400 miliarde euro). Nici raportarea la PIB nu este mai optimistă: bugetul anual al UE reprezintă aproximativ 1% din PIB-ul Uniunii în timp ce bugetul Franței reprezintă 55% din PIB, bugetul României reprezintă 35% din PIB iar bugetul mediu al statelor UE reprezintă 45% din PIB. Cu acest 1% din PIB, Uniunea Europeană este chemată să construiască infrastructură în jumătate de continent, să subvenționeze agricultorii din UE, să investească în cercetare, să fie bine reprezentată în lume, să controleze frontierele externe și migranții, să salveze economii europene aflate în colaps iar lista poate continua. Vrem mereu și constant mai mult de la UE dar statele membre îi dau din ce în ce mai puțini bani. Bugetul 2014-2020 a fost mai mic decât cel din perioada precedentă iar negocierile pentru bugetul 2021-2027 s-au blocat în urmă cu o luna din cauză că unele state membre doreau un buget de 1.11% din PIB iar altele de 1%.
Mai mult decât atât, referindu-ne strict la criza provocată de COVID-19, trebuie să știm că bugetul UE destinat Programului UE pentru sănătate este de 449 milioane de euro pe 7 ani, adică 0.00003% din PIB-ul UE. De asemenea, bugetul pe 7 ani destinat Mecanismului UE de protecție civilă este de 368 de milioane de euro. Ambele sume sunt evident, ridicole față de nevoile pe care le avem.
Dacă vrem să luăm cu adevărat în serios Uniunea Europeană și viitorul nostru împreună, un punct de plecare ar fi cel puțin dublarea actualului buget, până la 2% din PIB și crearea de resurse proprii ale Uniunii pentru a nu mai depinde de contribuțiile directe ale statelor membre.
Competențe
În acest moment, potrivit tratatelor existente, Uniunea Europeană are trei tipuri de competențe: exclusive - cele în care doar UE decide, partajate - decide împreună cu statele membre, și de sprijin - competența este la statele membre iar UE doar ajută la buna cooperare. Foarte important de precizat acum în contextul crizei sanitare a COVID-19, că atât sănătatea cât și măsurile de criză și protecție civilă sunt în a treia categorie, adică sunt competențe ale statelor membre, UE intervenind doar marginal și neavând resurse bugetare serioase, așa cum am văzut mai sus.
În contextul în care o multitudine de studii, ca și realitatea ultimilor ani, ne arată că pandemiile și dezastrele naturale se vor înmulți, în special pe fondul schimbărilor climatice, dar și faptul că acest gen probleme nu se opresc la frontiere naționale, este imperativ necesar ca statele membre să mute sănătatea și răspunsul la catastrofe naturale mult mai sus în registrul competențelor și priorităților Uniunii.
Probabilitatea să trecem cu bine peste criza COVID-19 este mare. Probabilitatea ca Uniunea Europeană să rămână relevantă pe termen mediu și lung și odată cu ea, toate statele europene, se micșorează cu fiecare zi în care ne amăgim că vom trece cu bine prin evenimente excepționale folosind metode tradiționale.
Conferința privind viitorul Europei care va începe după ce criza COVID-19 se va fi terminat trebuie să fie momentul decisiv de trezire la realitate pentru noi toți. Ea trebuie să pună pe masă și să tranșeze răspunsul la 3 întrebări existențiale:
1. Suntem conștienți, noi, europenii, că fără să întărim Uniunea mergem cu toții către irelevanță? Dacă da, suntem dispuși să dăm Uniunii competențe și resurse pe bune?
2. Suntem conștienți noi, europenii, că întregul model economic în care am funcționat în ultimile zeci de ani e pe cale să se schimbe radical pe fondul transformărilor digitale, climatice, sociale? Dacă da, vrem să îl îmbrățișăm sau să ne opunem lui?
3. Suntem conștienți, noi, europenii, că schimbările climatice și efectele lor, precum pandemiile, sunt cât se poate de reale și că ne vor afecta din ce în ce mai mult? Dacă da, suntem dispuși să luptăm serios împotriva lor și să investim resurse pentru a le combate, pentru a ne adapta stilul de viață și pentru a fi pregătiți în fața potențialelor crize?
