Finalul de martie şi începutul primăverii este, în mod obişnuit, perioada bucuriei, speranţei, a mugurilor şi a renaşterii naturii. Dar zilele pe care le trăim nu mai sunt obişnuite şi nu ştim când vor fi din nou. La muguri nu ne mai uităm, vedem doar măşti, străzi goale, cifre şi feţe crispate. Speranţa a rămas una simplă: să nu fie mai rău mâine.
Politicienii sunt şi ei oameni, responsabilitatea îi copleşeşte. Situaţia pe care încearcă să o ţină sub control este fără precedent, nu avem soluţii şi exemple din trecut pentru aşa ceva. Este greu şi pentru ei. Însă există ceva ce ar trebui să ştie indiferent de sursa sau natura pericolului: niciodată, sub nicio formă, într-o vreme de criză, nu te arăta dezorientat, nu improviza, nu te pune în situaţia de a fi nevoit să explici o decizie. Ce se întâmplă acum cu amânarea ratelor este un exemplu perfect pe lista "aşa nu" a istoriei deciziilor şi comunicării politice din România.
O legendă urbană: pierderile băncilor
În Ungaria, Viktor Orbán, politica pe care o duce şi partidul pe care îl conduce prezintă multe aspecte discutabile, unele chiar îngrijorătoare pentru un sistem democratic. Mulţi se întreabă, şi în Ungaria, şi în alte ţări, cum e posibil ca în aceste condiţii, Fidesz să conducă de ani de zile în sondaje. Explicaţiile sunt multe, dar există un element indiscutabil: niciodată Orbán nu ezită. Ideile sale nu reuşesc întotdeauna, ba chiar se întorc câteodată împotriva sa, dar îşi pune ideile în aplicare cu tenacitate. Prezentăm pe scurt două exemple, apoi moratoriul plăţii creditelor.
În iulie 2010, Parlamentul ungar vota legea prin care guvernul impunea băncilor impozite suplimentare. Era perioada ieşirii din criza financiară începută în 2008. Băncile de pe piaţa ungară trecuseră prin criză cu pierderi minime, însă deficitul bugetar şi datoria de stat erau mari.
Împreună cu ministrul economiei, György Matolcsy, Orbán a decis să impună băncilor taxe suplimentare, şi nu pe profit sau pe venituri, ci pe totalul activelor (pentru cei interesaţi, detalii aici). Măsura a fost anunţată ca una temporară, pe o perioadă de trei ani, dar şi aşa, a provocat proteste furtunoase din partea băncilor şi a asociaţiilor bancare, care prognozau pierderi uriaşe şi o diminuare considerabilă a creşterii economice ungare. Nu s-au confirmat. Să notăm deci două elemente importante: scopul (redresarea bugetului/scăderea datoriei de stat) şi asumarea riscului (reducerea capacităţii de creditare a băncilor şi a ritmului creşterii economice).
Dar Orbán se confrunta şi cu o altă problema gravă: situaţia creditelor în valută ale populaţiei. În anii premergători crizei financiare, dar mai ales în 2006-2007, multe familii şi-au cumpărat imobile pe credite denominate în euro sau franci elveţieni.
Dobânzile oferite de bănci pentru aceste credite erau mult mai mici decât cele în moneda naţională, iar riscul creşterii substanţiale a cursului EUR/CHF, meglijabil.
Însă criza a dus la creşterea ambelor, ceea ce a pus multe familii în imposibilitate de plată şi în pericol de a fi evacuate. O situaţie tipică de "capră/varză", fără ieşire pe baza reglementărilor şi contractelor în vigoare între bănci şi datornici, cel puţin nu fără pierderi financiare masive. Din nou, ca mai sus, două elemente trebuiau luate în calcul: scopul şi asumarea riscului. Scopul în acest caz era de ajuta cât mai multe familii să-şi plătească datoriile, iar riscul, conflictul deschis cu una din părţile contractante (bănci vs. clienţi).
Guvernul a luat în calcul mai multe soluţii, dintre care cele mai importante au fost: 1. posibilitatea plăţii integrale a creditului, la cursul valutar de dinaintea crizei financiare, 2. plata ratelor timp de 5 ani la cursul de dinaintea crizei, cu diferenţa re-eşalonată şi plătită după expirarea celor 5 ani (în ideea că în 5 ani cursul valutar se va reduce). Cum era de aşteptat, protestul băncilor a fost şi mai puternic, reproşând guvernului o nouă pierdere substanţială, după taxele suplimentare.
Protestul a fost ignorat de guvern, iar cele două măsuri au fost accesate de 340.000 de datornici. Evident, soluţiile nu au fost ideale, nici aplicarea lor. Dar scopul, măcar parţial, a fost atins.
Facem un salt în timp, ajungem în martie 2020. Ministrul economiei de atunci, György Matolcsy este acum guvernatorul Băncii Naţionale (Orbán îşi răsplăteşte oamenii loiali), taxele suplimentare aplicate băncilor acum 10 ani sunt încă în vigoare (Orbán nu-şi respectă întotdeauna cuvântul şi nu dă socoteală).
Banca Naţională publică rezultatele sectorului bancar pe anul trecut, o creştere a profitului cu 8,5% faţă de anul precedent, totalizând aproximativ 2 miliarde de euro. Un rezultat frumos după prognozele sumbre de acum 10 ani referitor la măsuri încă în vigoare. Din cauza restricţiilor necesitate de epidemia coronavirus, turismul ajunge în stare critică, apoi şi alte sectoare ale economiei. Banca Naţională trage semnalul de alarmă, recomandă băncilor să instituie moratoriu pe plata creditelor, întâi pentru companii, apoi şi pentru populaţie. La doar câteva zile, guvernul intervine prin decret, moratoriul devine obligatoriu pentru bănci. Criteriile sunt puţine şi clare:
- intră în vigoare imediat şi se aplică tuturor creditelor încheiate înainte de 18 martie, inclusiv creditelor ipotecare, a creditelor pentru taxele în învăţămîntului superior, creditelor personale, pentru maşini, de consum, leasing etc.
- se aplică automat, doar cei care nu vor să beneficieze trebuie să ceară acest lucru băncii
- rata creditului ce se va plăti după 1 ianuarie 2021 nu poate fi mai mare decât cea plătită înainte moratoriului, restanţa acumulată se va plăti pe o durată a creditului extinsă
- nu se va aplica dobândă dobânzii.
O comunicare făcută scurt şi clar: clienţii sunt degrevaţi de plata ratei creditelor, măsura intră în vigoare automat, scopul fiind de a uşura situaţia companiilor şi a persoanelor particulare care rămân fără venituri pe perioada epidemiei. Plata creditelor va fi reluată de la 1 ianuarie, perioada plăţii va fi extinsă atât cât e necesar. Singurul dezavantaj pentru bănci vor fi cele 9 luni în care nu li se va face plata dobânzilor, dar Banca Naţională a anunţat că va asigura lichiditatea necesară băncilor care solicită acest lucru. Băncile au răspuns pozitiv.
Plaja largă a beneficiarilor?
Cum era de aşteptat, măsura a fost adoptată şi de guvernul român, şi... cam aceasta a rămas singura informaţie clară pe acest subiect. Prima întrebare: care este scopul guvernului cu această măsură? Cui oferă ajutor? "Trebuie, pe de-o parte, să susţinem companiile şi cetăţenii care au probleme din cauza efectelor colaterale sau efectelor directe ale măsurilor restrictive, să aibă posibilitatea să-şi rescadenţeze creditele, să amâne plata unor rate", explică primul ministru, apoi adaugă: "„Nu poți forța sistemul financiar-bancar să renunțe la venituri fără care nu poate funcționa normal.
Echilibrul trebuie căutat prin dialog, colaborare." Deci, să se amâne plata ratelor, dar să nu forţăm sistemul bancar să renunţe. Nu am cunoştinţe adânci în domeniul finanţelor, dar din abordarea aceasta nu pare să câştige cineva.
A doua chestiune importantă, mai ales într-o situaţie de criză: criteriile unei măsuri de ajutor să fie perfect clare, iar procedurile de acordare să fie cât mai rapide. Ce ne spune ministrul de finanţe în acest sens? Cererea de suspendare a ratelor trebuie făcută debitor şi "va putea fi solicitată doar de debitorii ale căror venituri au fost afectate direct sau indirect de criza generată de noul coronavirus".
Deci, încă o piedică birocratică, încă un criteriu pe care creditorul va trebui să îl dovedească şi pe care banca va trebui să îl analizeze. Ce adeverinţă poate demonstra că veniturile clientului au fost afectate INDIRECT de criză? Ce criteriu obiectiv există pentru un factor INDIRECT care, în caz de refuz, va fi acceptat cu bună de credinţă de ambele părţi?
Cât va dura verificarea şi stabilirea acestui factor? Citesc apoi o altă declaraţie a dlui Florin Cîţu: va fi "o plajă largă de beneficiari" ai amânarii ratelor, pentru că "mai toţi am fost afectaţi de criză". Atunci de ce nu intră în vigoare automat, ca în Ungaria?
Al treilea element: cât de afectate ar fi băncile? În loc de un răspuns măcar estimativ, ministrul de finanţe vizionează scene apocaliptice: "Pe perioada suspendării ratelor, banca nu va mai primi nicio sursă de la cei care finanțau sistemul, pentru că sursa principală de finanțare a unei bănci o reprezintă dobânzile. Dacă această sursă nu mai există, băncile au două variante: ori închid și trimit oamenii în șomaj, ori încearcă să se finanțeze de undeva, cu dobândă, deci va avea surse de finanțare cu dobândă, adică există costuri.”
Deci, să înţelegem că băncile trăiesc de la o lună la alta şi dacă de luna viitoare nu se mai plătesc ratele, a doua zi închid şi toată lumea pleacă acasă? Ştiţi, exact argumentele acestea le auzeam acum 10 ani şi în Ungaria, dar nu de la guvern, ci din partea băncilor. Şi iată, băncile din Ungaria nu au închis, dimpotrivă, fac profit generos. Apropos, cum stă sectorul bancar din România? Sistemul bancar românesc (34 de bănci), a obţinut la sfârşitul anului 2019 un profit net total de circa 6,4 miliarde lei (1,3 miliarde euro).
Dintre cele 34 de bănci, 24 au fost pe profit şi doar 10 au înregistrat pierderi. Dar ministrul de finanţe a mai spus ceva: "Este un efort uriaș pe care îl facem acum și în care am implicat și Banca Națională și sistemul bancar și vor fi pierderi pentru toți”. Deci pe lângă profitul încasat, Banca Naţională va veni în ajutorul băncilor în caz de nevoie? Întrebarea e retorică, desigur.
Spuneam la început că dezorientarea, improvizările, explicaţiile ar trebui să lipsească într-o perioadă de criză. Luni, OUG amânării ratelor a fost retrasă de la publicarea în Monitorul Oficial. "Sunt câteva clarificări care au fost omise", a motivat ministrul de finanţe.
Dobândă la dobândă şi clarificări la clarificări.
