Principala criză pe care o traversăm ca pe un deșert abandonat de cămile este cea de încredere. Nu avem doar o stare de urgență instituțională, ci și una de adaptare psihologică la urgența găsirii de soluții. Pericolul este major și nu ne permitem sincope.
Creierul funcționează pe bază de învățare, este ca un computer căruia îi rescrii softul și își recalibrează algoritmii, numai că în criza Covid19 este nevoie de soluții.
Dacă primește teamă, panică, lipsă de speranță, creierul se obișnuiește cu ele și le folosește ca variantă de lucru principală, construiește scenarii cu un fundament negativ și nu vede soluții.
Dacă, dimpotrivă, găsim resurse să-i șoptim că există speranță, că trecem noi și peste pandemie, că ne putem mobiliza, va utiliza acest tip de informație drept premisă pe care va construi scenarii de ieșire din criză.
Unde găsim resurse? Nu e ușor, trebuie să facem slalom printre ticăloși sau teribiliști. Informațiile alarmiste și declarațiile iresponsabile ale unor politicieni care seamănă teamă, sperând să fie arestați, pentru a se putea victimiza, sunt greu de ignorat.
Dar exact asta trebuie să facem, ca națiune. Să căutăm lumină, gânduri și idei pozitive. Cu realism, judecând și cântărind.
Firește că ar fi ideal ca autoritățile noastre să aibă forța celor americane, iar poporul român suficient exercițiu democratic încât să nu mai caute ceea ce nu este.
Dar nu avem forța lor financiară, iar chiar dacă am avea-o acum, din senin, infrastructura este la pământ. Și cea materială, și cea comportamentală.
Nu e productiv nici să discutăm exact acum de ce nu avem spitale, de ce nu avem un sistem medical finanțat civilizat, cine este de vină! Este o încărcătură energetică negativă și reduce posibilitatea creierului de a limpezi angoasele.
Decontul va veni la timpul potrivit. Adică nu acum.
Tot ce trebuie, după părerea mea, este să ne adaptăm, să acceptăm ceea ce nu putem schimba, să avem discernământ, să ne mobilizăm. Cheia acestor zile este ordinea, și prin asta nu înseamnă că visez la un stat polițienesc, ci la reguli pe care trebuie să le respectăm toți, fără excepție.
Atitudini ca „nu mi se poate întâmpla chiar mie, n-am eu atâta ghinion, nenorocirea e pentru alții" sunt periculoase. Ba da! Dacă lanțul atitudinii cerute de autoritățile care gestionează criza este întrerupt, ocolit, ignorat, disprețuit, se poate orice!
Deci ajungem la analfabetismul funcțional. Adică să nu fi capabil să iei decizii corecte, salvatoare, firești ținând cont de informațiile pe care le ai, de stimulii de care te izbești.
Ca organism colectiv, este vital să tragem toți în aceeași direcție. Măcar acum, când luăm o pauză de la politică și ne gândim cum să ne ajutăm unii pe alții – sau cel puțin așa îmi imaginez.
Dacă punem autoritățile pe drumuri pentru a gestiona situații iscate de nerespectarea restricțiilor impuse irosim resurse. Și, să nu uităm, banii sunt limitați și trebuie chivernisiți!
Vor fi mulți nemulțumiți. Nu le poți cere să accepte cu seninătate că-și văd micile afaceri ruinate sau că nu-și pot lăsa copiii decât în grija vecinilor.
Dar – să reținem – autoritățile gestionează situația cu resursele pe care le au. Iar întreaga lume, acum, caută resurse. Mai mult decât atât, vor fi mulți critici față de deciziile adoptate, oameni care spun că ar fi făcut altfel, care dețin adevărul și, deoarece au senzația că nu-i ascultă nimeni, îi vor otrăvi și pe alții.
Unii sunt de bună-credință, dar nu la ei mă refer, căci nu poți pălmui un om disperat. Dar cu un pic de discernământ îi putem identifica pe cei care sunt frustrați, teribiliști, mitocani și le putem respinge otrava. Chiar asta trebuie să facem.
Panica aduce panică, iar deznădejdea se rostogolește ca un bulgăre de zăpadă și aduce nenorocire. Dar, dacă vă amintiți, în Cutia Pandorei a rămas Speranța. Cine a pus-o acolo? Atena, zeița înțelepciunii.
