Am trăit criza migrației provocată de exodul sirienilor din 2015 în epicentrul său politic. Am participat direct la luarea deciziilor Comisiei Europene – unele bune, altele hazardate. Am fost alături de Dacian Cioloș la Consiliul European din martie 2016, în care s-a negociat și adoptat acordul cu Turcia pentru gestionarea migrației pe frontiera turco-elenă, acord care a adus o oarecare ordine în degringolada acelor luni. Reîntors în 2017 la Comisia Europeană, am negociat și încheiat toate acordurile de gestionare a migrației cu țările africane de origine sau tranzit pentru majoritatea celor care traversau Mediterana spre Italia, Malta, Spania sau Grecia.
De la această bază de cunoaștere, ceea ce se petrece zilele acestea în Afganistan capătă o dimensiune politică majoră, dincolo de tragedia umană evidentă. Întrevăd o repetare a erorilor din 2015, luând în considerare și faptul că de atunci și până acum Uniunea nu a reușit să găsească și să adopte reguli noi pentru gestionarea migrației. Avem în mare parte aceleași instrumente, aceleași politici și legislație și, din păcate, aceleași reflexe și realități politice în mai toate statele membre.
România a fost atunci luată prin surprindere. Nu avusesem niciodată o dezbatere în societate despre rolul migrației, neajunsurile și beneficiile ei, nu aveam o istorie în a primi migranți. Iar politic, niciun partid din România nu își pusese vreodată problema poziționării ideologice pe acest subiect. Îmi amintesc cum Guvernul Ponta de atunci s-a zbătut să își încropească o atitudine față de ceea ce propunea Comisia Europeană, ar fi jucat eterna carte a alinierii cu „cei mari”, doar că aceia împingeau pentru deschiderea frontierelor, și mi-i amintesc pe penibilul ministru de Interne Oprea și suita sa, care la Consiliul JAI din septembrie 2015 erau de negăsit pe holurile Consiliului pentru că habar nu aveau ce și cum să voteze.
Nu ne putem permite să repetăm în buclă greșelile trecutului. Avem obligația de a ne gândi și pregăti pașii politici înainte ca ei să fie luați. Știm cu siguranță că va fi un Consiliu European dedicat gestionării dezastrului din Afganistan. Am văzut deja cum Angela Merkel predică soluțiile de acum șase ani. Trebuie să știm, să ne asumăm cum vom juca noul și foarte complicatul joc european ce va urma în lunile următoare.
Pornesc de la o teză fundamentală, și anume că România trebuie să adopte o politică bazată pe principiile umanismului și solidarității cu cei care suferă acum în Afganistan. Timp de 20 de ani, România a participat activ cu peste 30.000 de soldați la menținerea păcii și a securității în Afganistan, plătind acest efort cu viața a 29 de militari români. Costul este semnificativ pentru țara noastră, mai ales că participarea României în acest conflict a fost în primul rând una principială și loială parteneriatelor internaționale din care facem parte. Din respect pentru sacrificiul militarilor români, laolaltă cu cetățenii români civili care au căzut victime în perioada conflictului, avem datoria acum de a întinde o mână de ajutor unor oameni care sunt în primul rând victime ale unei istorii complicate pe care nu o pot influența, indiferent de determinarea lor personală. În bună măsură, drama de astăzi a cetățenilor afgani are elemente identificatoare și pentru noi, cei care au simțit efectele nefaste ale unui regim dictatorial incapabil să își respecte și să își protejeze propriii cetățeni.
Sunt conștient că o astfel de decizie bazată pe solidaritate implică un risc politic, pentru că un ajutor dat celor care caută un loc mai sigur pentru ei și familiile lor va fi interpretat în cheie ideologică și propagandistică de către toți acei politicieni cocoloșiți în brațele conservatorismului populist atât de atrăgător și confortabil în aceste zile. Dar justețea unei cauze și viețile unor oameni care au investit în ultimii 20 de ani în aspirații și valori democratice nu pot fi negociate și influențate de interesele unor politicieni și partide lipsiți/e de perspectiva istoriei și a datoriei personale.
Fac, de aceea, apel la Președintele României, Klaus Iohannis, cel care are însărcinarea constituțională și datoria morală de a reprezenta țara și poporul român în fața momentelor dificile ale istoriei. E necesară implicarea sa, pentru că avem nevoie de o poziționare fermă și clară și de anticiparea evenimentelor și deciziilor ce vor veni dinspre Bruxelles. Trebuie să arătăm fără echivoc că România a pornit pe un nou drum politic și că are capacitatea și dorința de a fi o țară ce își asumă rolul pe plan european și internațional, solidară cu cei aflați în suferință. Așa cum zeci de pompieri români au pornit către Grecia pentru a da o mână de ajutor atunci când era nevoie de ei și acest fapt a produs un sentiment de mândrie națională pe care nu l-am mai simțit de multă vreme, credem că ne găsim într-un nou moment în care putem alege să fim oameni înainte de a fi politicieni și de a ne asuma participarea noastră în efortul internațional ca un act necesar în același mod în care ne asumăm și decizia de a oferi posibilitatea de refugiere celor care au nevoie de ajutor pentru a supraviețui.
În mod concret, eu cred că e necesară convocarea de urgență a CSAT, pentru a aduce Președinția, Guvernul și serviciile de informații în jurul aceleiași mese și la un nivel unitar de cunoaștere a datelor și analizelor pe care le deținem ca parteneri NATO și din colaborarea cu serviciile externe ale altor state partenere. De altfel, cred că Președintele Iohannis ar trebui să ridice la Consiliul European, cât și la nivel NATO, un serios semn de întrebare față de lipsa de anticipare a ofensivei militare talibane și lipsa evidentă a unor planuri articulate de evacuare a celor care au servit cu loialitate interesele statelor occidentale și a organizațiilor internaționale. Odată aliniat nivelul de informare al factorilor decizionali, Președintele Iohannis are nevoie de o poziție neechivocă, și aș îndrăzni să spun curajoasă, pentru discuțiile din Consiliul European. Vrem să fim de partea lui Viktor Orban, care va striga iar ca din gură de șarpe că ne cotropesc infidelii? Vrem să fim în trena Germaniei, care deja a prefațat un răspuns în linia celui din 2015? Sau vrem să fim proactivi, să anticipăm tendințele politice, să intrăm în dezbatere cu o poziție care arată înțelegerea superioară a crizei și a nevoilor?
Care poate fi, într-o astfel de situație, poziția României? Iată câteva idei:
- Spania a reușit evacuarea unei părți a personalului afgan al fostei reprezentanțe a UE în Afganistan, împreună cu familiile acestora. Vorbim de oameni care au riscat totul pentru a lucra cu noi, europenii, care ne împărtășesc valorile și principiile. Nu îi putem abandona, iar Spania nu poate fi lăsată singură în a-i găzdui. Deci prima măsură concretă este să anunțăm imediat disponibilitatea de a prelua 20 din cei peste 100 de afgani evacuați și aflați de ieri dimineață la Madrid.
- România trebuie să dea un semnal cu valoare de simbol al solidarității europene. Putem anunța formal Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiați, cât și Comisia Europeană, asupra disponibilității noastre pentru a prelua în următoarea lună până la 500 de refugiați, cu precădere femei, dat fiind riscul uriaș de abuz și discriminare la care femeile afgane vor fi supuse sub regimul taliban și aplicarea legii Sharia. În același timp, și cu acest prim pas făcut, România ar putea propune la nivel european, și chiar direct la nivelul ONU, convocarea de urgență a unui summit al liderilor dedicat preluării solidare la nivel global a unui prag de până la 500.000 de refugiați din Afganistan. S-a mai făcut un astfel de exercițiu în urma crizei refugiaților din Vietnam, în timpul și după războiul din acea țară, și a ajutat la relocarea în multe dintre țările lumii a sute de mii de vietnamezi.
- Relaționarea imediată cu statele vecine Afganistanului, în care vor apărea cât de curând primele semne ale fluxului de refugiați afgani, trebuie și ea semnalată și susținută de România la nivel european și în cadrul ONU.
- Universitățile din România ar putea oferi un număr de burse speciale studentelor din Afganistan, cele care foarte probabil își vor pierde dreptul de a mai studia în instituțiile de învățământ afgane.
Lista de mai sus este doar un exemplu a ceea ce poate fi făcut. Esența mesajului este însă nevoia de a face ceva, de a nu sta indiferenți la spectacolul tragic al unui proiect politic ratat de lumea democratică occidentală, proiect la care am participat și noi. Avem o responsabilitate ca oameni, avem o datorie ca stat, ca membri UE și NATO și vreau să cred că avem forța politica de a alege viziunea și solidaritatea în locul populismului sau, și mai rău, al precauției complice.
