O nouă cumpănă istorică periculoasă pentru România
””A sta la putere şi a sta cu orice preţ a fost scopul constant al conducătorilor partidului care de patru ani stăpâneşte mult amărâtă noastră ţară. Cât despre fericirea naţiunii, cu care tot se laudă amăgitorii puternici, ea a fost o consideraţiune secundară, care dispărea dinaintea înaltului ideal al menţinerii la cârma statului. Spre a dovedi acest adevăr, n-avem decât să ne întoarcem privirea la câteva din faptele guvernării..."
Aceste rânduri au apărut în "România liberă" pe 3 ianuarie 1880, fiind preambulul unui articol, care ocupă două treimi din prima pagină, despre "dezastruosul guvern" de la acea vreme. Este doar o mostră dintre miile de scrieri ale pionierilor presei române despre metehnele politicienilor, ale "tagmei jefuitorilor". Aceleaşi, acum o sută de ani, ca şi azi.
Jurnaliştii nu au iertat pe nimeni. Toţi liderii liberali, ţărănişti şi din celelalte partide au fost subiect de rechizitorii în presă. Chiar dacă majoritatea ziariştilor identificau de obicei vinovăţiile doar într-o anumită zona politică (ziarele de partid erau ceva firesc), luate în ansamblu, opiniile lor critice au zugrăvit de-a lungul timpului o imagine apocaliptică a clasei politice.
Nici chiar cei mai iubiţi dintre reprezentanţii ei nu au fost scutiţi de scoaterea la iveală a unor fapte detestabile. Au fost acuzaţi cel puţin o dată de furt, de corupţie, de trădare a aliaţilor, a intereselor naţionale. Este unul dintre motivele pentru care, atunci când citeşti în oglindă presa ante-’45 şi cea de azi, nu poţi să nu exclami: nu s-a schimbat nimic!
Înclinaţia politicienilor de a pune mai presus interesele personale, călcând în picioare binele comun, a supravieţuit neatinsă timpului. Odată cu ea, şi indignarea plină de patetism a cronicarilor de ieri a făcut saltul în timp, contaminând editorialele pe care le scriem azi.
Există ceva exasperant în aceste asemănări. Pare că, de peste o sută de ani, suntem prizonierii aceleiaşi realităţi, ai aceloraşi frustrări, exprimate până şi în aceleaşi cuvinte. Parcă ne-am învârti în cerc, blestemaţi să repetăm la nesfârşit greşelile trecutului, fără a învaţă nimic din ele.
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
Evident, însă, nu suntem blestemaţi. Fatalismul este o stare de spirit autoimpusă. Putem învăţa din greşelile trecutului, mai îndepărtat sau recent, dacă ne dorim cu adevărat. Iată o prima dovadă.
Anii în care presa şi-a exersat în modul cel mai acid criticile la adresa conducătorilor au coincis cu perioada în care România s-a dezvoltat spectaculos. 1880 face parte din anii de aur în care au fost puse bazele statului român modern. O epoca plină de frământări, marcată de inechităţi sociale majore, în care s-au acumulat bogăţii imense din furt şi corupţie. În care s-au făcut însă şi lucruri bune, iar România a progresat.
Faptul că anumiţi politicieni din secolul trecut, atacaţi virulent de jurnaliştii contemporani cu ei, au rămas totuşi în cărţile de istorie pentru contribuţia lor pozitivă este un alt motiv de reflecţie.
Marea majoritate a acestor politicieni au fost criticaţi de presă pe bună dreptate: şi-au folosit poziţiile că să se îmbogăţească, nu au apărat interesele oamenilor care i-au votat. Pe cei mai mulţi posteritatea i-a îngropat irevocabil. Pe câţiva dintre ei, nu. Pentru că, deşi comportamentul lor nu a fost nici pe departe ireproşabil, au lăsat totuşi ceva în urmă lor. Au contribuit la evoluţia ţării. Între ticăloşie şi măreţie, balanţa a înclinat în favoarea celei din urmă.
În mod cert, peste 100 de ani urmaşii noştri îi vor premia pe câţiva dintre politicienii de azi cu recunoştinţa lor. Dacă am şti încă de acum cine va urca pe podiumul istoriei, cu siguranţă că unele nume ne-ar uimi. Deşi poate nu ar trebui. România anilor 2000, întocmai cum a fost şi cea a anului 1880, este în plină schimbare. Preponderent în bine.
Amintiţi-vă de unde am plecat în 1990. Evoluţia societăţii se datorează, inevitabil, şi unora dintre cei care au administrat principalele instituţii. Acumulările milimetrice, dar constante, de progres care ne-au împins înainte sunt cea mai bună dovadă că anumiţi oameni aflaţi la cârmă într-un moment sau altul au făcut şi lucruri foarte bune. Care nu le cauţionează erorile, unele grave, dar care ne obligă să le punem în balanţă.”
Când am scris rândurile de mai sus, în 2008, am omis să pun punctul pe i. În final, ce a decis intrarea in istorie a unora dintre cei aflați la putere acum o sută de ani, au fost opțiunile și acțiunile lor în momentele cheie, luptele pe care le-au dus atunci când în joc a fost destinul țării.
Cele care au servit în mod real interesului national și care au modelat viitorul României – Mica Unire, Independența, aducerea unui Rege, modernizarea, Marea Unire. Au fost oamenii care, la răscruce, au găsit puterea de a-și depăși propriile slăbiciuni și erorile din trecut și au ales drumul gândindu-se, în primul rând, la binele comun.
De ce este important sa ne amintim asta? Pentru că istoria ne-a adus din nou într-un punct în care Romania se află în fața unor alegeri vitale. Alegeri care vor testa caractere, minți și inimi. Alegeri care vor decide locurile în cărțile de istorie de peste 100 de ani pentru contemporanii noștri. Și nu mă refer doar la politicieni, magistrați, șefi de instituții sau intelectuali de marcă. Mă refer la fiecare dintre noi.
În 2008, depășisem răscrucea. Intrasem în NATO, în UE, parteneriatul cu SUA era în plină consolidare., iar cei se luptaseră din răsputeri, începând cu 2000, pentru a închide drumul spre Vest într-o fundătură, păreau înfrânți definitiv. Înlăturarea completă de la butoane a mafiei transpartinice, cu rădăcini în comunism și cu legături istorice în Rusia, se anunța a fi doar o chestiune de timp. Pentru că NATO și UE păreau indestructibile la vremea aceea și victoria celor ce au pus decisiv umărul la integrarea României în ele părea irevocabilă.
Astăzi, este din ce în ce mai evident că nimeni nu mai poate garanta pentru viitorul celor două alianțe. Nu în formele actuale, cel puțin. Nici un analist serios nu îndrăznește, azi, să facă vreo predicție despre cât și în ce formă vor mai rezista NATO și UE. Atât de rapid se lărgesc faliile în cele două construcții.
Implicit, nimeni nu mai poate fi sută la sută sigur pe garanțiile pe care România le-a primit. Nici pentru cele de securitate, nici pentru cele de stabilitate, modernizare, prosperitate. Mai ales pe cele din urmă, care au fost întotdeauna implicite, condiționate de efortul pe care suntem dispuși să-l facem noi, ca țară.
Evident, alianțe miliare au existat din totdeauna și vor continua să existe. Evident, o piață comună europeană și o uniune de un anumit tip a unor țări vor supraviețui chiar și în cel mai dezastruos scenariu, al dezintegrării Uniunii Europene. Dar este imposibil de prezis ce tip de relații îi vor fi oferite României după ce procesele de reașezare, în cel mai fericit caz, a NATO, a UE și al angajamentului SUA în Europa se vor finaliza.
Ce înseamnă toate acestea? Că pilonii pe care am așezat viitorul României – NATO, UE, parteneriatul strategic cu SUA – se clatină amenințător, iar liderii politici și instituționali trebuie să se întoarcă la planșetă și să încerce să proiecteze noi propuneri de aranjamente de securitate și de cooperare, care să ia în calcul chiar și cele mai sumbre scenarii.
Dacă NATO, UE și SUA rezistă pe pozițiile pe care care le-au avut în ultimii zeci de ani, vom scăpa ieftin. Ne vom alege doar cu sperietura și cu o nouă lecție: Nu trebuie să lăsăm niciodată pe alții ceea ce trebuie să facem în primul rând noi. Suntem singurii responsabili de cât de puternică și adaptată la vremuri este țara noastră.
Dacă situația se deteriorează, găsirea celei mai bune combinații de alianțe militare și economice care să suplinească aranjamentul existent astăzi va deveni o chestiune de supraviețuire.
Condiții esențiale: păstrarea modelului democratic occidental și blocarea acțiunilor externe și interne care urmăresc să ne fixeze într-o zonă gri, în care relațiile dintre instituții și politicieni, dintre cetățeni și lideri, dintre stat și economia privată să fie adaptate mai degrabă modelului așa-zis ”euro-asiatic”, adică cel neo-feudal existent în Rusia.
Pe acest ultim front se dă deja prima luptă importantă. După cum am scris în detaliu în editorialele de acum o săptămână și de acum două săptămâni, există două planuri ale opoziției la continuarea parcursului democratic al României care se suprapun și care se profilează a fi cele mai de temut amenințări pentru viitor.
Primul: alinierea naturală, nedirijată, a discursului unor importanți lideri politici la cel propagat de Moscova. Al doilea: formarea unei mase critice de foști demnitari, politicieni, magistrați, ofițeri de informați și oameni de afaceri, ostili luptei anticorupție, care și-au dat mâna pentru a demola instituțiile care o susțin.
Eficiența combinării celor două eforturi o putem observa în Parlament dar și la televiziunile care le susțin. Ele sunt în egală măsură berbecii care lovesc instituțiile pe care nu le controlează și care discreditează acțiunile societății civile.
Ce este esențial să înțelegem este că dacă această ofensivă reușește rezultatul nu va fi doar schimbarea magistraților pe care îi consideră vinovați de tot ce se întâmplă rău în această țară. Reculul loviturii date justiției va fi resimțit în politică, în administrație, în economie și în toată societatea. Și va fi urmat de un regres major pe foarte multe planuri și în domenii unde progresele din ultimii zece ani au fost remarcabile.
În condițiile în care mesajul dat de Statele Unite și de țările europene în timpul protestelor a fost unul clar de susținere a statului de drept, este evident că atacurile vor fi sancționate pe măsură. Iar dacă agresiunile vor continua și deznodământul va fi unul similar celui care a fost la un pas de a deveni realitate în 2012, dacă planurile USL ar fi reușit până la capăt, desprinderea de facto a României de structurile euro-atlantice se va produce chiar înainte ca acestea să își clarifice viitorul.
Și mai grav, dacă regândirea NATO și a UE ne va prinde izolați într-un colț, ignorați sau chiar pedepsiți de restul membrilor alianțelor, șansele de a minimiza pagubele și de a intra în noi formule de parteneriat scad dramatic. Vom fi acceptați doar de alți paria contientali. Singura comparație care poate reda magnitudinea riscului prezent este să ne imaginăm cum ar fi negociat România intrarea în NATO și UE, imediat după mineriada din 1990.
Pentru că, să nu ne facem iluzii, o lovitură năpraznică dată statului de drept, justiției, demiterea președintelui pentru că apără DNA și Parchetul General sau s-a opus adoptării Ordonanței 13, va fi interpretată exact cum a fost percepută acțiunea lui Ion Iliescu și a colaboratorilor săi, acum 27 de ani. Dacă nu chiar mai sever, având în vedere că așteptările față de România au crescut enorm din 2007 încoace.
Iar posibile explicații de tipul ”a trebuit să redăm justiției independența răpită de Binom și Iohannis” sau ”clasa politică a trebuit să se elibereze de sub jugul instituțiilor de forță” vor fi primite de către restul lumii cu aceeași reacție ca și justificarea lui Ion Iliescu - ”minerii au venit să planteze flori.”
Inutil să mai menționăm că dacă am rata acest tren, al reconfigurării UE și NATO, al schimbării de strategie a SUA, am pierde enorm de mult timp până ce o altă răscruce favorabilă ne-ar putea apărea în cale. După 1990 a trebuit să mai așteptăm 15 ani. Ar fi durat, poate, și mai mult dacă nu ar fi avut loc atentatele din 2001.
Cine știe cât ne-ar lua acum, când tendința dominantă în Vest este de închidere față de exterior. Dacă vom mai avea o a treia șansă. Dacă nu cumva vulnerabilizarea într-un moment în care se anunță, din nou, o confruntare a marilor puteri, va face țăndări marile realizări ale celor ce au făcut posibilă crearea României Mari.
Există o asemănare esențială între testul pe care suntem chemați să-l dăm astăzi și cel pe care l-au trecut înaintașii. Pe lângă că au împlinit câteva obiective naționale istorice – Independența, Mica și Marea Unire, au intrat în istorie și pentru că au reușit să ajute societatea și economia să facă progrese fără precedent.
Iar asta s-a împlinit prin cuplarea României la Occident. Majoritatea deciziilor esențiale pe care și-au pus amprenta pot fi subsumate acestei alegeri strategice. Au vrut cu încăpățânare să sincronizeze țara cu cele mai evoluate națiuni de pe continent și chiar dacă nu au reușit în totalitate, rezultatul a fost extraordinar.
Și de această dată, podiumul istoriei va fi rezervat celor care au reușit reconectarea la Occident, dar și celor care vor izbuti să o păstreze acolo, care o vor menține angajată într-o relație profundă cu toate țările de la care avem ce învăța, chiar și atunci când ele greșesc sau își urmăresc doar propriul interes, împotriva celor care ne-ar dori o provincie izolată și amărâtă, așa cum am fost atâta amar de vreme.
