Cine primește dosare cu instrucțiuni de la Moscova?

Există un anumit tip de scepticism care iese la suprafață de fiecare dată când apar articole despre influența crescândă a Rusiei în România, în Europa, în SUA și despre agenda ei distructivă. Nu mă refer la mesajele postacilor plătiți de platformele mediatice ale Kremlinului. Acolo lucrurile sunt clare.

Ce mă surprinde, în continuare, este câți oameni inteligenți, de bună credință și destul de atenți la ce se întâmplă în țară și în lume cred că analizele despre strategia Moscovei de a distruge relația fostelor sale țări satelit cu NATO, SUA și UE sunt prăpăstioase, pline de exagerări sau chiar parte, la rândul lor, dintr-un efort propagandistic de a-l demoniza pe Putin.

Ceea ce arată că este nevoie de clarificări. Să începem cu a separa vorbele de fapte. Adică efortul propagandistic de operațiunile ”pe teren” ale agenților Rusiei.

Propaganda. România, ca și toate celelalte țări foste comuniste, a trecut prin transformări profunde în ultimii aproape 30 de ani. Atât anii capitalismului sălbatic cât și cei ai integrării europene au adus multe dezamăgiri pentru milioane de oameni. Li se adaugă cele provocate de globalizare și de redefinirea identății naționale. Prea multe schimbări, prea rapide ca să nu genereze frustrări majore.

Ce face Rusia? Le amplifică. Temele majore de nemulțumire și vocile critice sunt propagate cu ajutorul noilor instrumente de comunicare în masă – rețelele de socializare, în special – și canalizate în câteva narațiuni simple, complementare, cu mesaj unic: adoptarea modelului democratic occidental, a principiilor și valorilor asociate lui a fost o decizie proastă.

Există milioane de astfel de mesaje plasate pe Facebook, având ca punct de plecare siteuri obscure, pe care le strecoară printre articole de consum în masă, cu celebrități, fapt divers grotesc, poze cu pisici și clipuri virale. Efectul lor este la fel de pervers ca și cel al milioanelor de postări emanate în timpul campaniei prezidențiale din SUA de la un site din România. Erodează încrederea.

Patru dintre cele mai răspândite zece povești false printre americani, pentru a-l ajuta pe Donald Trump, au fost publicate pe endingthefed.com, aparținând lui Ovidiu Drobotă, un tânăr de 24 de ani în Oradea, condamnat în trecut pentru infracțiuni informatice. Printre ele – ”Papa îl sprijină pe Trump”, ”Legea îi interzice lui Hillary să ocupe o funcție publică”, ”Megyn Kelly, dată afară de Fox News pentru că a sprijinit-o pe Hillary.”

În cazul lui Drobotă nu există nicio dovadă că site-ul său a fost finanțat de Kremlin. El susține că a făcut totul, a inventat informațiile și le-a răspândit cu hărnicie, doar pentru că îi plăcea de Trump. Nici în cazul siteurilor și a paginilor de Facebook care își propun să distrugă încrederea românilor în Occident nu există vreo probă care să le lege direct de serviciile de informații rusești sau de vreun oficial sau om de afaceri din apropierea lui Putin.

Doar că mesajele diseminate cu ajutorul lor sunt identice, sau pe aceeași linie, cu cele prezentate pe siteurile propagandistice oficiale ale Kremlinului – Sputnik, Russia Today, Katehon. Ceea ce ar trebui să fie suficient pentru ca orice om de bună credință să accepte că sunt infime șansele ca în spatele lor să fie altcineva.

Operațiunile ”pe teren”. Indiferent cât de elaborată este propaganda rusească, efectele ei ar fi minore dacă nu ar fi dublate de operațiunile ”pe teren” ale agenților săi. Percepția ratării joncțiunii cu țările dezvoltate trebuie dublată de fapte concrete, palpabile. Iar de asta se ocupă oamenii de pe teren ai Rusiei.

Cine sunt? Agenții serviciilor de informații ale Moscovei. Colaboratorii lor, plătiți, în țările unde acționează. Partenerii politici și economici, cu care au interese comune și pe care îi sprijină financiar, informațional și logistic. ”Idioții utili”, adică cei ce le fac jocurile fără să aibă vreo legătură directă cu ei.

România face o figură aparte printre celelalte țări europene. Aproape că nu există nimeni de pe scena publică care să-și asume deschis simpatia și susținerea față de Rusia. Au început să o facă Tăriceanu și Meleșcanu, dar încă pe un ton prudent, a fost lansarea cărții lui Iurie Roșca, în incinta Parlamentului, la care au participat simpatizanții lui Dughin și sunt textele celor ce colaborează oficial cu propaganda rusească. Și cam atât. În restul Europei de Est lucrurile stau altfel.

Premierul Ungariei, președintele Cehiei, premierul Slovaciei și, mai voalat, noul președinte al Bulgariei fie nu cred în utilitatea sancțiunilor îndreptate împotriva Rusiei, după anexarea Crimeeei, fie cer vehement ridicarea lor.

În toate aceste țări există unul sau mai multe partide care se declară deschis pro-ruse. Până și în Polonia a apărut o astfel de formațiune. Mai mult, există consilieri ai celor mai importanți oameni în stat care au legături directe și chiar stridente cu Rusia și apar constant dezvăluiri despre sprijinul politic fățiș oferit de Kremlin aliaților săi.

Cel mai recent caz, Bulgaria. Alegerile parlamentare de duminică se vor desfășura sub semnul dezvăluirilor recente privind un plan de campanie electorală livrat de un fost spion rus președintelui Partidului Socialist. Documentul, transmis anul trecut, era menit, potrivit Agenției de Stat pentru Securitate Națională a Bulgariei, să asigure victoria în alegerile prezidențiale a candidatului socialist, Rumen Radev. Ceea ce s-a și întâmplat.

Nu se știe exact ce rol au jucat spionul rus, generalul-locotenent Leonid Reshetnikov, fost șef al departamentului de analiză al Serviciului de Infrormații Externe al Rusiei (SVR), sau planul său, în campania prezidențială din Bulgaria, dar cert este că în ultima perioadă poziția administrației de la Sofia a devenit vehement potrivnică oricărei inițiative militare NATO la Marea Neagră, menite să descurajeze Rusia.

Iar dacă președintele Radev refuză să dea un răspuns tranșant atunci când este întrebat despre necesitatea continuării sancțiunilor față de Moscova, liderii Partidului Socialist bulgar se pronunță ferm împotriva lor. Și par să confirme ceea ce un fost ambasador rus la Sofia declara nonșalant, într-un interviu, în 2007, anul aderării Bulgariei la Uniunea Europeană: ”Sperăm să fiți partenerul nostru special, un fel de cal troian în interiorul UE.”

Și în timp ce toți liderii politici declară public că văd în continuare viitorul Bulgariei în NATO și în UE, fostul ministru al Apărării, Nikolay Nenchev, a fost pus sub acuzare pentru că a încălcat un contract cu Rusia, deoarece a vrut să mute lucrările de întreținere a avioanelor MIG- 29 în Polonia. S-a întâmplat la două săptămâni după victoria în alegeri a președintelui Radev.

Bulgaria nu este nicidecum un caz izolat. În Cehia, unul dintre principalii consilieri ai președintelui Milos Zeman, Martin Nejedly, este un fost partener de afaceri al companiei petroliere Lukoil. Anul trecut, Nejedly a fost condamnat să plătească statului o amendă de peste 1 milion de euro. În final, amenda a fost plătită de Lukoil.

Milos Zeman, fost premier al Cehiei între 1998 și 2002, a ratat cursa prezidențială în 2003. A câștigat-o în 2013. Cu sprijinul lui Martin Nejedly, care a fost trezorierul campaniei sale electorale.

În cei zece ani cât a stat pe margine, Zeman a fost invitat, anual, la un forum organizat de Vladimir Yakunin, unul dintre cele mai importante figuri ale regimului Putin. Când Rusia a invadat Crimeea, Zeman l-a susținut cu toată forța pe liderul de la Kremlin. A negat că militarii ruși ar fi intrat în Crimeea și s-a opus încă de la început sancțiunilor.

Despre Ungaria, aproape că nici nu mai are rost să mai vorbim. Viktor Orban este cel mai solid aliat al lui Vladimir Putin din Europa. Premierul Ungariei nu doar că se opune vehement sancțiunilor economice, dar a îndemnat Europa să creeze un cadru strategic global, în care să ofere Rusiei un loc special. Propunerea lui Orban viza, de fapt, ”Uniunea Euroasiatică” visată de Putin, o zonă de liber schimb care să se întindă de la Lisabona la Vladivostok.

Nici Slovacia nu are o poziție radical diferită în raport cu Rusia. Premierul socialist, Robert Fico, este deasemenea un vechi și constant critic al sancțiunilor economice impuse de UE și SUA. Unul dintre principalii săi susținători, Jaroslav Haščák, a fost acuzat în repetate rânduri de colaborare cu serviciile secrete rusești.

Fico însuși a participat la un miting al partidului lui Putin, Rusia Unită, în 2011, când și-a anunțat decizia de a candida din nou la prezidențiale. Legătura sa cu Kremlinul este evidențiată și de colaborarea strânsă cu Partidul Național Slovac, cel mai vocal partid pro-rus din țară.

După cum s-a dovedit cu prisosință în ultimii doi ani, influența Rusiei în politica europeană nu s-a oprit la granița sferei de influență a Uniunii Sovietice. Numeroase partide și lideri din Europa de Vest susțin fără ezitare agenda Kremlinului. Retoric dar și prin voturi, în Parlamentul European. Primesc în schimb bani și/sau susținere pe diverse planuri.

De la Frontul Național din Franța, UKIP, în Marea Britanie și Alternativa pentru Germania, la partidulețe și grupări marginale din restul continentului, există deja o vastă rețea de influență politică pe care Moscova o dirijează pentru a sabota coeziunea Uniunii Europene. Cu câteva mici excepții, nu mai există nicio țară europeană în care să nu existe măcar o forță politică, chiar și minoră, care promovează interesele Moscovei.

Ultima piesă din puzzle de care aveau nevoie era un cap de pod în Statele Unite. Pe care, după cum aflăm astăzi de la cei ce investighează relațiile echipei lui Trump cu Kremlinul, l-a realizat. Demisiile de până acum reprezintă o primă confirmare. Cât de multe știa noul președinte american despre sprijinul primit de la Putin, vom afla.

Sunt mii de articole publicate în ultimii ani, care detaliază anvergura investiției pe care Rusia a făcut-o în proiectul distrugerii UE, NATO și a relației SUA cu Europa. Nume, partide, declarații, fapte, sume de bani, conturi, bănci, întâlniri, vizite, conexiuni. După ce lecturezi chiar și o infimă parte din ele, constatarea făcută mai sus, despre unicitatea României, se impune reanalizată.

De ce suntem un caz aparte în acest peisaj continental în care susținătorii Rusiei nu mai fac un secret din sprijinul lor pentru regimul de la Kremlin? De ce la noi nici măcar Bogdan Diaconu nu mai îndrăznește să îl laude pe Putin și să ceară ridicarea sancțiunilor? De ce numeroșii politicieni care, în privat, critică vehement cooperarea militară cu SUA nu își spun și public opiniile? Chiar atât de mare să fie teama de sentimentele predominant anti-rusești ale românilor?

Dacă în România există un asemenea consens politic anti-Putin, cum de nu l-a îndârjit asta pe noul țar și nu l-a făcut să încerce să ne dea o lecție? Cum de au fost atât de liniștite, nefiresc de liniștite, alegerile parlamentare din decembrie, când toată Europa freamătă de teama amestecului rușilor în campaniile electorale?

Mi-ar plăcea să cred că unicitatea noastră pe acest plan se datorează maturității clasei politice, care a înțeles pericolele pe care le prezintă acțiunile Rusiei. Dar mă tem că nu acesta este răspunsul. Prea se mulează atacurile împotriva statului de drept, a justiției, a serviciilor de informații, a multinaționalelor, a străinilor, în general, pe tiparele de acțiune ale aliaților Rusiei din alte țări ca să nu fim suspicioși.

Prea încearcă să îl copieze unii dintre liderii puterii pe Viktor Orban. Prea le face cu ochiul doctrina ”iliberală.” Prea se visează despoți luminați. Prea plouă cu măsuri populiste, prea se aruncă cu bani pe fereastră, prea nu le mai pasă de riscuri și de avertismente, prea găsesc în afara țării țapi ispășitori pentru tot ce nu merge bine, ca să ne amăgim că mâna lui Putin a fost împiedicată, în totalitate, să ajungă în România.

Prea mare e tăcerea majorității politicienilor din opoziție ca să ne iluzionăm că doar stânga este privită cu speranță de către Moscova. Prea puține au făcut pentru desprinderea României de trecut, atunci când au fost la putere, ca să nu ne amintim că Rusia a jucat întotdeauna la două capete. La toate capetele, de fapt, având în vedere cât puțini au trecut, cu diverse ocazii, testul integrității.

Combinația aceasta potențială de relații subterane cu Rusia, ținute în mare secret și, în paralel, inițiative și complicități care se potrivesc perfect agendei Kremlinului de destabilizare a UE și a NATO nu îmi miroase deloc a bine. Nu doar rușii sunt experți în disimulare și dezinformare, ci și noi. Doar am învățat de la cei mai buni, în anii în care ”rețeaua Caraman” alimenta KGB-ul cu secrete furate de la NATO, în timp ce Ceaușescu își juca dizidența.

Să nu ne trezim în curând că ”unicitatea” rezistenței politicienilor români în fața ofensivei lui Putin, observată și lăudată de parteneri, este o mare minciună. Să nu ne trezim că în momentul în care agenții Rusiei vor începe să vorbească deschis despre ce gândesc cu adevărat, precum președinții sau premierii Bulgariei, Cehiei, Ungariei și Slovaciei, va fi prea târziu ca să mai facem ceva.

Dacă și la noi au loc transferuri de know-how, precum cel din Bulgaria, este în interesul național să fie făcute publice. Este vital să aflăm și noi, cu nume și prenume, cine și de la cine primește dosare cu instrucțiuni pentru realizarea planurilor Rusiei în România. Dacă așa stau lucrurile, desigur. Nu că m-aș îndoi de talentele native, dar parcă în ultima vreme se simte și tușa unor profesioniști ai distrugerii.