Ce înseamnă pentru Dragnea lovitura dată prin Toader lui Lazăr
Uniunea Europeană are nevoie de un respiro din partea României, iar această uriașă nevoie nu s-ar fi instalat dacă preluarea Președinției Consiliului UE de către Bucuresti ar fi ținut de un orizont de timp mai îndepărtat.
Acest imperativ a devenit cu atât mai evident zilele trecute, când a fost subliniat chiar de președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker.
„Dorinţa mea este ca în România, înainte de preluarea preşedinţiei Consiliului, să se ajungă la un consens în ceea ce priveşte lupta împotriva corupţiei. Este esenţial acest lucru, altfel Comisiei îi va fi greu să adopte în acord recomandările specifice pentru fiecare ţară", au fost cuvintele lui Juncker.
Indiferent de contextul politic de la noi, imperativul cu pricina constituie cu siguranță o preocupare și pentru președintele Klaus Iohannis, lucru pe care șeful statului cu greu îl poate masca. Altfel spus, la acest capitol nu există dileme.
Dilemele apar însă când vine vorba de soluțiile concrete prin care se poate ajunge la împăcarea nevoilor "tehnice" ale Comisiei, pe de o parte, cu cele politice, pe de alta, care sunt deopotrivă și ale Comisiei, și ale României.
Căci nici Bruxelles-ului, nici factorilor responsabili de la București nu le este indiferent cum s-ar putea ajunge la o relativă și circumstanțială calmare a apelor în România.
Nimeni nu poate risca compromisuri majore în fața lui Dragnea de dragul Președinției Consiliului UE, dar la fel de limpede e și că nimeni nu vrea să riște să se trezească cu o intrare a guvernării de la București în incapacitate de exercitare a mandatului intern tocmai în toiul perioadei în care ar fi trebuit să își exercite mandatul extern.
Apoi, Iohannis mai are o problemă pe care Juncker nu o are direct, dar ar putea-o avea indirect, respectiv modul în care vor percepe un eventual armistițiu la care s-ar putea ajunge românii care au apărat în stradă statul de drept și adeziunea la valorile UE.
Așadar, din nou o ecuație complicată pe care apărătorii de la București ai penalilor își doresc să o complice încă și mai abitir, căci numai într-o ambianță dominată de ceață își pot pune în operă obiectivele.
Însă și aici își fac loc tot soiul de nuanțe.
De pildă, în toată această ceață, un personaj extrem de adaptat la acest mediu ar putea juca un rol curea de transmisie. E vorba de Călin Popescu Tăriceanu, al cărui joc la multiple capete nu mai e un secret. Și al cărui joc de această factură va continua pe mai departe. Nu trebuie să-și schimbe fibra ci doar să jongleze cu registrele.
Ce ar putea însemna asta? Ei bine, cam ce a însemnat și până acum.
Partidul său, chiar dacă mic, joacă un rol major în menținerea pe linie de plutire a unei majorități care tremură tot mai zdravăn din încheieturi, lucru vizibil (din nou) chiar miercuri. Iar situația aceasta în care se regăsește ALDE, ca și situația penală personală a lui Tăriceanu îi oferă acestuia din urmă o marjă mai largă de manevră decât au Dragnea și PSD, decât își doresc Dragnea și PSD.
Dacă ar putea, liderul social-democrat ar "negocia" cu UE cu cuțitele pe masă, dacă ar avea posibilitatea, Liviu Dragnea ar miza în relația cu Bruxelles-ul direct pe cartea șantajului. Pentru că nu mai are timp, pentru că oricum e singurul limbaj diplomatic pe care îl cunoaște.
Să nu vă imaginați că liderul PSD nu e conștient de neliniștile in crescendo ale liderilor de la Bruxelles privind preluarea Președinției Consiliului UE de către o Românie imprevizibilă. E perfect la curent cu ele și ar fi gata oricând să speculeze la modul cel mai primitiv această, să-i zicem, slăbiciune.
Calculele sale depind însă într-o prea mare măsură de disponibilitatea partenerului de guvernare de a se angaja într-o asemenea aventură.
Dar disponibilitatea ALDE depinde și ea de gradul de disperare al lui Tăriceanu pe zona dosarului în care a fost achitat pe fond, ca și de ambițiile acestuia pe plan intern, plus perspectivele partidului pe plan extern.
Pe această linie, numai o vocație de sinucigaș politic i-ar dicta lui Călin Popescu Tăriceanu să intre decisiv la picioarele adversarilor înainte de a fi sigur că a epuizat toate celelalte variante de atac.
Deși poate părea împotriva firii, Tăriceanu încă mai poate visa cu ochii deschiși la o carieră politică de nivel oarecum înalt. Dragnea în schimb, are tot mai puține motive să o facă - procesul îi bate la ușă, iar partidul numai mai liniștit nu e după CEx-ul în care șeful suprem a fost contestat la scenă deschisă și ale cărui ecouri sunt departe de a se fi stins.
Concomitent, pe plan extern ALDE Ro joacă cu drobul de sare deasupra capului, statutul său în ALDE european fiind mai precar ca oricând, riscând chiar un vot de blam exprimat prin excludere. Ar fi un deznodământ dramatic pentru un partid încă mic pe plan intern și încă neverosimil de dependent de locomotiva numită Călin Popescu Tăriceanu.
Oricât aplomb dovedește în lupta împotriva "statului paralel", a luptei anticorupție și statului de drept, Tăriceanu nu poate ignora variabilele expuse mai sus.
Și faptul că nici nu o face a devenit vizibil în atitudinea sa față de omul-problemă al momentului din perspectiva lui Liviu Dragnea - Tudorel Toader.
Pe care Tăriceanu îl folosește efectiv ca pe un clește cu care negociază când la București, când la Bruxelles, când cu Dragnea, când cu Timmermans și Verhofstadt.
Uneori îl strânge, alteori îl relaxează, iar asta în relația cu ambele tabere.
L-a strâns în beneficiul lui Dragnea și în detrimentul Bruxelles-ului, când a venit vorba de soarta procurorilor șefi de la DNA și Parchetul General, a legilor justiției, ori codurilor penale.
L-a strâns în detrimentul lui Dragnea și în beneficiul Bruxelles-ului când a venit vorba de ordonanța de urgență pe grațiere și amnistie.
Și l-a strâns în detrimentul lui Dragnea de fiecare dată când, în ciuda nemulțumirilor deschise exprimate de liderul PSD față de activitatea ministrului Justiției, Tăriceanu și-a reafirmat sprijinul pentru rămânerea lui Tudorel Toader în Guvern și a subliniat importanța sa în păstrarea majorității parlamentare. De semnalat și că o face tot mai des în ultima perioadă.
Cât timp Toader rămâne în Executivul condus de PSD, Tăriceanu își va putea juca în continuare rolul de crupier la ruleta guvernării, poziție din care va fi în stare să negocieze în beneficiul propriu și cu Dragnea, și cu Timmermans.
Din punctul său de vedere, tot ce i-a rămas de făcut e să aibă grijă să nu apese prea tare cleștele de la Justitie, dar nici să-l relaxeze pre mult.
Un joc de sârmă delicat, la care Tăriceanu s-a priceput în ultimul an, dar care, pentru că jocul tinde să devină tot mai complex, va deveni din ce în ce mai riscant, până în punctul în care căzătura în gol se va transforma din probabilă în iminentă. Sigur că Tăriceanu are și opțiunea de a se retrage din această prestație tot mai periculoasă până nu va fi prea târziu, dar acest lucru depinde în mare măsură doar de luciditatea sa.
Până atunci, își continuă politica duală.
Miercuri seară, prin cleștele Toader, Tăriceanu a mai strâns o dată în beneficiul lui Dragnea, declanșând procedura de demitere a procurorului general, Augustin Lazăr.
O mutare cinică, menită să-i aducă și lui, nu doar partenerului de coaliție, satisfacții politice și personale, o mișcare care împinge justiția cu încă niște ani înapoi, dar în același timp o mutare care va potența nivelul de alertă în diversele universuri diplomatice și nu numai.
Seara în care a fost bătut primul cui în crucea Parchetului General a fost o seară bună pentru Dragnea și încă una neagră pentru România, dar în același timp ar fi lipsit de precauție din partea liderului PSD să se pregătească de încă un moment festiv în perioada care urmează.
Nimic nu e gratis, iar Tăriceanu va trebui, cât de curând, să echilibreze balanța.
