Editorial Ce-a fost mai întâi: baronul sau supușii?
Îl găsești la capătul unui lung coridor. Cu marmură de obicei, coloane brâncovenești pictate și steaguri.
De-o parte și de altă, pe ziduri, portrete. Nu contează ale cui, e important că se uită la tine de sus. În aer persistă un miros de bromocet, ca la școală, dar și-unul de aromatizator scump, ca la Guvern.
Firesc: aici ești la un Guvern mai mic. Local.
Pe jos e un covor care îți absoarbe pașii. Înainte de biroul lui sunt alte două-trei birouri care absorb Nimicii - oamenii care prea mici să ajungă la El.
Mergi mai departe.
Un gardian public se reazemă de perete, dar se ridică în poziție de drepți când te vede că înaintezi spre biroul Lui. Dacă ești important, dacă ești de la București? Mai bine să fie prudent, adică servil.
Mai mergi încă un pic și ajungi la ușa lui. O deschizi... dar nu, nu ești încă acolo. Ești doar în anticameră. Aici miroase a cafea scumpă și a plicuri ieftine, dar cu hârtie scumpă și verde în ele. La vedere pe biroul secretarei e vaza cu flori - mereu prea multe - și mapă cu întâlnirile Lui.
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
De-abia după ce te găsește acolo, notat, poți trece de Coloanele lui Hercule și intră în Atlanticul biroului lui. Dar înainte de asta e ușa: capitonată și dublă, cu un mecanism între cele două părți, ca să se poată deschide simultan. Pare un sicriu scump și asta și este.
Pentru că înăuntru e un mormânt, de fapt. Un mormânt uriaș în care miroase a Sobranie proaspăt stinsă și-a Hermes dat de dimineață pe gulerul cămășii Lui.
Mai ai încă un pic de mers însă. Pentru că de la ușa și până la birou sunt încă vreo 20 de metri. Suficient cât să te golească de energie. Destul încât să ajungi acolo stors, mic, umil și obosit să mai crezi că ești Cineva.
Bine ai venit în biroul Baronului Local.
Poți să-i spui cum vrei: șeful Consiliuliui Județean, Prefectul, Primarul... funcțiile sunt multe.
Puterea lui însă nu vine din ele. Puterea lui e extrasă direct din oameni. Și ea crește pe măsură ce a lor scade.
De aia e și așa departe, de aia e izolat și păzit, ca un Faraon închis de viu în Piramidă Județeană. Pentru că toate astea, tot decorul, toată mizanscena sunt de fapt un rezervor, o capcană, o cutie în care cetățenii județului își depozitează voința, speranțele și, de multe ori chiar demnitatea.
Iar el știe asta. De aceea e atât de departe și atât de inaccesibil. Să nu cumva să se prindă cineva că nu e vreo ființă divină. Să nu-l imaginăm - lesmajestate! - pe WC. Să nu cumva să-l vedem în șlapi în bucătărie, doamne ferește!
Să nu ne vină ideea să-l dăm jos de pe tron.
Baronul local nu e doar un om într-o instituție. E și un semn că românii nu se pot elibera, după o mie de ani sub voievozi, pârcălabi, bas-buzuci, grofi, bauleiteri și secretari de partid.
Puterea lui e acum deplină. Căci la o lună după ce mai toți baronii au pierdut alegerile, tot ei primesc un rând nou de privilegii de la Doamna Ducesă.
Dar asta nu e decât o ștampilă pe un proces verbal. Unul care constată simplu o realitate:
Baronii locali nu sunt de fapt un semn al puterii.
Ei sunt ceva mai tragic și mai trist în același timp: simbolul slăbiciunii, lașității și resemnării celorlalți.
Baronul n-ar există fără supuși. Și fără supunere.
Și, de fapt, nici n-a fost el primul. Ci noi și frica noastră.
Frică de a lupta pentru propria viață. Frica de a riscă. Frica de a spune. Frica de a fi liber.
Dar mai ales frica de a face mâna pumn.
Și resemnarea de a o întinde, cu palmă în sus, în așteptare...
