Capcana autocraţiei arabe

Sunt mai bine de șase ani de la începutul Primăverii Arabe iar viața majorității arabilor este mai rea decât era în 2011. În Orientul Mijlociu și în Africa de Nord, rata șomajului este ridicată iar două treimi din populație are între 15 și 29 de ani. În întreaga regiune regimurile au închis canalele de exprimare politică și au răspuns la protestele populare cu tot mai multă brutalitate.

Guvernele Egiptului, Arabiei Saudite și, într-o oarecare măsură, cel al Marocului sintetizează aparenta inabilitate a regimurilor arabe de a scăpa din capcana autocrației, chiar în momentul în care împrejurările sugerează că o nouă deșteptare populară este iminentă.

Egiptul oferă un exemplu clasic despre modul în care revoluțiile sfârșesc adesea în trădare. Dictatura președintelui Abdel Fattah el-Sisi este chiar mai violentă decât cea a lui Hosni Mubarak, tiranul a cărui domnie de 30 de ani a luat sfârșit în revoltele din 2011. Cu ajutorul unei poliții pe care chiar el o descrie drept “mafia cu un milion de membri”, Sisi a făcut din represiune principiul suprem de organizare al regimului său.

Ar fi o sarcină aproape imposibilă pentru oricine să reformeze economia egipteană în beneficiul celor 95 de milioane de cetățeni (la care se adaugă două milioane în fiecare an). Și este o sarcină pe care liderii Egiptului nu o pot evita deoarece contractul social din anii lui Mubarak, când egiptenii renunțau la libertate în schimbul unui stat al bunăstării și al unor subvenții generoase, nu mai este sustenabil.

Cu o rată a șomajului în rândul tinerilor la 40%, doar un președinte reformist îndrăzneț ar putea să împiedice dezastrul economic iminent. Din păcate, în loc să aducă speranța tinerei generații de egipteni care au protestat acum șase ani în Piața Tahrir, Sisi a înăbușit inițiativa individuală și a făcut din armată principalul actor din economie.

Probabil că, de frica unei revolte sociale și mai mari, Sisi nu a îndeplinit încă dispozițiile stabilite în noiembrie anul trecut de FMI ca parte a ajutorului financiar de 12 miliarde de dolari. Aceste dispoziții includ reducerea drastică a cheltuielilor cu salariile pentru un sector public supradimensionat care încă numără șase milioane de persoane (fără armată și poliție) precum și reducerea subvențiilor care constituie 30% din bugetul național.

În plus, Sisi a oferit chiar mai puține canale instituționale de exprimare politică decât existau în sistemul unipartit din epoca Mubarak. Conform Centrului Egiptean pentru Drepturi Economice și Sociale, au existat în medie de cinci ori mai multe proteste de stradă în Egipt în 2016 decât în anii ce au precedat Primăvara Arabă. Ia naștere un vulcan social și, mai devreme sau mai târziu, el va trebui să erupă.

În Arabia Saudită, regimul monarhic teocratic a făcut față cu relativă ușurință Primăverii Arabe pentru că și-a putut răsfăța cu generozitate cetățenii. Dar contractul social din regat, ca și cel din Egipt, a devenit nesustenabil din cauza scăderii prețului petrolului și a unei creșteri cu peste 25% a populației doar în ultimul deceniu.

La începutul anului, guvernul saudit s-a văzut obligat să reducă salariile din sectorul public și subvențiile la bunurile de bază. Acesta reprezintă un risc major pentru regim (salariile au fost restabilite rapid după ce au fost anunțate proteste în patru orașe), nu în ultimul rând pentru că statul este cel mai mare angajator pentru cetățenii saudiți.

Mulți dintre autocrații din regiune și-au pus speranțele în “modelul chinezesc” de dezvoltare nedemocratică. Însă acest model i-a dezamăgit în mod vădit. Este nevoie de o reglementare excesivă din punct de vedere politic și socioeconomic pentru ca modelul să fie aplicabil în condițiile specifice lumii arabe.

Asta înseamnă că planul ambițios al prințului moștenitor saudit Mohammed bin Salman de a transforma economia bazată pe petrol a țării sale într-o economie industrială modernă va necesita un proces îndelungat și nesigur. Reformele economice vor avea succes doar dacă sunt însoțite de reforme politice ample care vor zgudui inevitabil temeliile regimului.

Ca și Arabia Saudită, Marocul, o altă monarhie, a trecut neatinsă prin Primăvara Arabă. La acel moment, regele Mohammed al VI-lea a răspuns înțelept protestatarilor prin oferirea unor reforme constituționale și electorale. Dar Marocul trece acum prin propriul său “moment tunisian” care amintește de autoincendierea din 2010 a vânzătorului stradal Mohamed Bouazizi în semn de protest față de hărțuirile din partea  statului.

Gestul disperat făcut de Bouazizi a fost declanșatorul Primăverii Arabe. Iar anul trecut, Marocul a trecut printr-un moment macabru similar atunci când comerciantul Mouhcine Fikri a fost strivit de un compactor de gunoaie în momentul în care încerca să-și recupereze peștii confiscați de autorități. Moartea lui Fikri a declanșat un val de proteste în nordul regiunii Rif, o zonă cu o lungă istorie de revolte populare.

Situațiile revoluționare duc adesea la apariția unor lideri care până ieri erau anonimi. În Rif, un șomer de 39 de ani cu numele de Nasser Zefzafi a condus protestele care s-au răspândit rapid în restul țării. Prin intermediul unor materiale video online, el a ținut discursuri înfocate în dialectul local împotriva corupției guvernului și a “dictaturii” marocane.

Iar pe 11 iunie, capitala Rabat a fost scena celui mai mare protest popular de la izbucnirea Primăverii Arabe.

Mohammed, spre deosebire de tatăl său, regele Hassan al II-lea, a susținut cultura indigenă a berberilor și a făcut investiții pentru transformarea zonei de coastă a regiunii Rif într-un hub industrial. Însă progresul a fost unul neregulat deoarece monarhia a păstrat un control strâns asupra inițiativelor economice coordonate de guvern. Investițiile care au fost promise în 2015 nu s-au materializat încă.

Cu toate acestea, monarhia din Maroc a fost întotdeauna cu un pas înaintea altor regimuri arabe când a venit vorba de conceperea unor măsuri care să răspundă la starea de spirit populară. Această înțelepciune politică, împreună cu o economie în creștere, ar putea ajuta regimul să depășească turbulențele actuale și revoltele violente. Însă guvernul va trebui de asemenea să-și continue reformele politice pe care le-a promis în 2011; să relaxeze controlul asupra economiei; să promoveze creșterea incluzivă și prosperitatea și să atenueze disparitățile adânci dintre regiuni.

Atunci când regii automulțumiți sau autocrații “aleși” nu răspund la protestele publice printr-o revoluție controlată de sus, ei au de înfruntat o revoluție mult mai violentă de jos în sus. Pentru regimurile arabe, nici promisiunea unor subvenții și nici amenințarea cu represalii nu mai pot să reînchidă în sticlă duhul revoluției.