Vă relatam acum ceva vreme câteva supărări recurente pe care le au românii în raport cu statul care îi reprezintă și teoretic ar trebui să le facă viața mai ușoară. Dincolo de amuzant sau anecdotic, nevoile cetățenilor din București și de oriunde sunt foarte simple. Am realizat acest lucru în conversații îndelungi cu prieteni, cu șoferi, cu oameni din circumscripție, cu studenți participanți la hackathoane, cu petenți, cu antreprenori de toate calibrele.
Nevoile simple se traduc pe scurt printr-un “stat-prieten”, care trebuie să facă gesturi mici în mod consecvent ca să îi ajute pe cetățeni să se ajute singuri.
Am realizat că nevoile evocate nu țin mai deloc de politica mare, de frământări macro. Lumea nu vibrează neapărat la marile dosare care nasc marile conversații, ci mai degrabă la măsurile care îi afectează imediat. Nu fără oarecare amărăciune, am realizat că așteptările de la clasa politică se mișcă în jurul ideilor de bază care țin de setarea regulilor funcționale.
Românii au învățat să nu ceară de la stat altceva decât pregătirea pistei și a boxelor în așa fel încât evoluția concurenților pe traseu să se poată face în mare viteză și fără riscuri de accidentare.
Deși mi-a fost dificil, am acceptat că este omenește să îți pese mai mult de comunitatea apropiată (de bloc, de cartier, de oraș) decât de comunitatea extinsă (regiune sau chiar țară). Cu România în NATO și UE, grija pentru independență, identitate și integritate teritorială pare, din fericire, îndepărtată.
Rămâne preocuparea legitimă pentru universul apropiat. Ce fel de spitale are orașul meu? În câte schimburi învață copiii la școală? Unde parchez? De ce să stau la cozi? Cum îmi feresc copilul de droguri? De ce să mă aplec la ghișee? De ce e mizerie în oraș? În ce parcuri mă relaxez? etc. Subiecte care țin mai degrabă de administrațiile locale decât de brațul legiuitor al Parlamentului.
Un proiect la care am muncit foarte mult, dispariția dosarului cu șină și a copiilor inutile, mi-a arătat că o lege emisă de Parlament se poate regăsi lovită de nulitate dacă autoritățile locale, care ar trebui să o aplice, nu doresc acest lucru.
De la centru poate fi trasată o linie, dar această linie trebuie să unească puncte care se află la mare distanță unele de altele.
Schimbarea adevărată are loc de jos în sus.
Când am primit propunerea de a prelua președinția PNL Sector 1 am fost inițial tentat să o refuz. Să îmi concentrez energia pe ceea ce am de făcut la Camera Deputaților, pe proiectele în care sunt deja angrenat. Dar simțeam că pentru a avea cu adevărat impact, este nevoie să cobor în stradă, printre oameni, să revin la comunitatea mică și la problemele ei.
De aceea am acceptat.
Nu știu dacă este ceea ce mi-am dorit de Crăciun, dar știu sigur că este ceea ce era necesar să fac pentru a nu mă ascunde în spatele “rezistenței la schimbare”, cea care omoară proiectele inovatoare. Am șansa de a mă lupta pentru ca lucrurile în care cred ca parlamentar să devină realitate concretă la nivel uman.
Ca liberal de aproape 20 de ani, fără „să bifez” alt partid în carieră, am obligația să creez o echipă care să facă treabă mai eficient și să livreze rezultate palpabile în viața oamenilor de aproape.
