Mai deunăzi, președintele Zelenski făcea un apel public către Viktor Orban și Ungaria:
“Sunteți un stat suveran. Am fost la Budapesta. Iubesc orașul vostru. Ați avut momente tragice în istorie. Am văzut Memorialul vostru. „Pantofi pe malul Dunării”. Despre crimele în masă. Am fost acolo cu familia mea.
Ascultă, Viktor, știi ce se întâmplă în Mariupol? Te rog, dacă poți, du-te la memorialul vostru. Uită-te la acei pantofi. Și vei vedea cum crimele în masă se pot întâmpla din nou în zilele noastre. Și asta face Rusia acum. Aceiași pantofi. În Mariupol, sunt aceiași oameni. Adulți și copii. Bunici. Și sunt cu miile. Și aceste mii s-au dus, au murit.”
......
Nu este timp pentru ezitări. E timpul să decideți odată. Noi credem în voi. Avem nevoie de sprijinul vostru. Credem în oamenii voștri. Credem în Uniunea Europeană”.
Apelul lui Volodymyr Zelenski nu este doar către Viktor Orban; în subtext este un apel către fiecare dintre noi de a face un recurs la memoria colectivă. Ceea ce ne spune Zelenski este că amnezia este adevăratul ucigaș. Muzeele Holocaustului – pantofii – sunt încercările noastre de a lupta împotriva amneziei, de a nu ucide din nou și din nou, prin uitare. Într-adevăr, sub-speciile de negaționism sunt noile Eisantzgruppen ideologice care bântuie lumea. Relativizarea, acest „dar” insinuat dibace în discursul public, banalizarea răului sau colajele istorice alternative nu sunt decât complicități, nici măcar subtile, cu malformațiile trecutului. Suferința la scară istorică nu poate fi naționalizată, ci trebuie să rămână în zona patrimoniului universal, a memoriei colective. Masacrul, aneantizarea sunt singularități istorice care transcend granița și geografia. Cu adevărat, memoria e o datorie; dincolo de a fi un exercițiu intelectual, prezervarea ei e o datorie către ancestralitate. Suntem, fiecare dintre noi, întâmplarea genetică a unui trecut; a unui trecut plin de cicatrici, unele sângerânde încă; și avem datoria de a spune povestea lor, a celor de dinaintea noastră și de a ne deschide ochii către celălalt, către cel de lângă noi. Izolaționismul și forma sa ideologică – naționalismul miop și indiferent, în contextul în care “aceiași pantofi ....adulți și copii. Bunici.... cu miile....” sunt uciși în Mariupol, este complicitate. Nu a spus-o explicit Zelenski; îndrăznesc să o spun eu. Regimul lui Putin nu luptă doar împotriva Ucrainei; nu e doar o încercare de restaurație ce se petrece la Mauriupol, ci un asalt asupra umanității, asupra valorilor pe care cu toții le clamăm ca fiind universale: viața și demnitatea umană, libertatea.
Viktor Orban se află în campanie electorală, iar principala teză a FIDESZ în această campanie este naționalismul și neutralitatea Ungariei: “inima maghiară” și echidistanța între „ciocanul rusesc și nicovala ucraineană”, ca să îl citez pe Orban; autohtonismul și izolaționismul.
„Opusul iubirii nu e ura, ci indiferența”,ne spune Elie Wiesel. Într-adevăr, nimic nu dezumanizează mai mult decât indiferența. Tăcerea sau absența înseamnă înfrângere, de multe ori chiar complicitate.
Catastrofa umanitară care se desfășoară sub ochii noștri nu ne poate lăsa indiferenți.
Ar însemna că am pierdut deja lupta; nu lupta cu un regim criminal sau cu recurența necruțătoare a istoriei, ci lupta cu viața însăși. Pentru că „opusul vieții nu este moartea, ci indiferența.”
