Nu-mi amintesc să mai fi trăit clipe de tensiune internațională atât de evidente. Căderea comunismului a fost un moment de intensitate istorică internațională, dar a fost o sărbătoare peste tot, inclusiv în Rusia. La vremea respectivă doar China a fost deprimată de prăbușirea lanțurilor și a gardurilor cu sârmă ghimpată. Însă Orientul Mijlociu este o cu totul altă poveste, tensiunea de acum este una negativă, sumbră.
Într-o vreme se spunea că Balcanii sunt butoiul cu pulbere al Europei, o expresie care voia să sublinieze situația explozivă din zonă și capacitatea ei de inflamare a întregului continent. Nu ar fi greșit ca acum să caracterizăm Orientul Mijlociu drept butoiul cu pulbere al planetei.
Sunt mult prea multe voci care spun din start că situația din zonă e prea complicată. Și le dau dreptate pe de o parte. Dar pe de altă parte trebuie să admit că oamenii se complică singuri de prea multe ori. Mă refer la faptul că doar o parte dintre cele implicate în conflict face eforturi să nu implice civilii în violențe, este vorba despre Israel. De partea cealaltă, toate formațiunile militarizate palestiniene se folosesc de bătrâni, femei, copii fie în atentate sinucigașe, fie ucigându-i direct ca în îngrozitorul atac Hamas de pe 7 octombrie. Teroriștii palestinieni au învățat că singura lor armă care poate avea efecte este folosirea fără scrupule a civililor.
Iarăși, ori de câte ori s-au făcut propuneri de pace și de dialog, palestinienii le-au respins pentru că singura lor solicitare – distrugerea și dispariția statului Israel – nu se afla pe listă. La finalul celui de-al doilea război mondial, palestinienii – care fuseseră aliații naziștilor, și care, încă înainte de ascensiunea nazistă, au pus în operă un oribil pogrom împotriva evreilor în Hebron – au respins inclusiv propunerea ca ei să se constituie într-un stat pentru că în aceeași zonă urma să se constituie și statul Israel. Palestinienii nici nu folosesc denumirea de Israel, ci mereu se referă la acea „entitate sionistă”.
Sunt mulți oameni de cea mai bună credință care au făcut reportaje printre palestinieni și – nu contestă nimeni! –, au observant că sunt oameni ospitalieri, inteligenți, spirituali și plini de originalitate. Dar ura față de Israel le-a otrăvit o bună parte a sufletului și asta se vede atunci când orice terorist anihilat de israelieni este preaslăvit drept erou palestinian. Cu copiii care primesc astfel de educație, că un cagulat înarmat este erou al Palestinei, pacea nu are cum să fie prea aproape nici astăzi, nici în viitor și în acest fel înțelegem de ce Israel a ales să pună la punct o armată formidabilă pentru a-și apăra teritoriu, populația, statul. Și mai înțelegem și de ce Golda Meir, fost premier israelian, uluită de faptul că palestinienii își trimiteau copiii în atentate sinucigașe, a spus că „nu va fi pace până când palestinienii nu își vor iubi copiii mai mult decât îi urăsc pe israelieni”.
Există o caricatură celebră care exprimă următoarea situație: la un capăt al mesei este un reprezentant Hamas care cere „Moarte tuturor evreilor!” La celălalt capăt se află premierul Benjamin Netanyahu. La mijloc stă un mediator care se întoarce spre Netanyahu și îl întreabă: „Nu ați putea, cel puțin, să vă întâlniți la jumătatea drumului?” (culeasă din cartea lui Alan Dershowitz, „Tunelurile terorii, războiul dintre Hamas și Israel”).
Înainte de observa cât sunt de complicate lucrurile în Orientul Mijlociu – și realmente sunt complicate – este bine să avem și o privire amplă, istorică, și să mai observăm că ele pot deveni mult mai simple dacă vrem să evaluăm fără să „dezistoricizăm”. Pentru că a scoate acest conflict tensionat din istorie și a-l analiza doar fragmentar ne poate duce spre capcana unei false echidistanțe, capcană surprinsă în caricatura de care am amintit.
Încă un exemplu care vorbește de la sine. În 2005, după ce Israel s-a retras complet din Fâșia Gaza a lăsat acolo facilități moderne, spitale, școli, grădinițe și ferme unde fuseseră dezvoltate tehnici speciale pentru agricultură în deșert care să fie utilizate mai departe de palestinieni, însă aceștia le-au distrus pentru că erau ridicate de evrei. Sunt aspecte care vorbesc atât de bine despre tabloul mare care ne ajută să știm cine atacă și cine se apără, cine e teroristul și cine democratul, cine e rezonabil și cine e cu capsa pusă.
Israelul are toate motivele să se apere cu toată capacitatea în fața unor grupări teroriste precum Hamas, Hezbollah, Jihad Islamic și altele care sunt de o violență și de o ferocitate neegalată acum în lume, ucigând civili în stânga și în dreapta, israelieni și palestinieni deopotrivă și mereu acuzând Israelul pentru atrocități. Terorismul nu este vreo tactică de azi, de ieri. Inamicii slabi folosesc terorismul pentru a ataca adversari pe care nu îi pot învinge. Împotriva terorismului, nu putem fi decât de partea Israelului.
