Adevărata unire pe care o urmăreşte Tăriceanu

La Bucureşti, DNA face o curăţenie fără precedent în mediul politic, de afaceri, în sistemul public. Sigur, există în continuare sincope, dar în esenţă merită subliniat că despre lupta anti-corupţie dusă la noi se vorbeşte tot mai des în instituţiile europene, dar şi peste Prut. La Chişinău, oamenii îşi doresc în număr crescând o ofensivă împotriva corupţiei pe modelul celei din capitala României. Însă ceea ce trebuie să fie bine reţinut şi la Bucureşti, şi la Chişinău este faptul că mulţi dintre politicienii români care grăiesc dulce despre unire, domnitori, trecutul şi viitorul comun, prezentul boem şi altele asemenea sunt, în realitate, inamici redutabili ai modernizării României şi Moldovei. Nu direct, ci implicit, adică prin faptul că se opun din răsputeri luptei anti-corupţie, folosindu-se adesea de Parlament pentru a încerca să amputeze legislaţia şi să slăbească instituţiile angrenate în acest complex proces de dezţelenire. Unul dintre ei este tocmai Călin Popescu Tăriceanu.

Printre numeroasele consecinţe nefaste pe care le-au produs declaraţiile ambasadorului SUA de la Chişinău se numără şi faptul că politicieni autohtoni care intraseră în criză de idei, ori care căutau muniţie de calibru mai mare pentru a continua să torpileze tentativele de modernizare a României s-au trezit dintr-o dată cu o valiză plină. Unul dintre aceştia, poate cel mai important dintre ei, este Călin Popescu Tăriceanu.

Miercuri, în calitatea sa de preşedinte al Senatului României, Tăriceanu a lansat la apă un proiect de declaraţie al camerei pe care o conduce; ocazie ce i-a permis fostului premier ca la adăpostul acestui demers oficial şi folosind ca alibi ieşirea ambasadorului James Pettit să se răcorească împotriva SUA cum nici n-a visat.

Documentul - din care nu lipsesc tuşele de ironie la adresa americanilor, deşi autorul a avut grijă să-i dea totuşi o aparenţă de sobrietate, căci momentul o impune - va fi înaintat tuturor partidelor parlamentare, în ideea de a fi apoi transmis Casei Albe, Senatului SUA şi Departamentului de Stat.

E limpede că scena amenajată în Parlament de Călin Popescu Tăriceanu îi pune într-o situaţie delicată pe toţi cei ce au militat constant pentru consolidarea parteneriatului româno-american, pentru menţinerea ţării noastre în spaţiul euro-atlantic, în general pentru o politică externă care să aibă influenţe benefice şi concrete asupra dinamicilor interne, care să impulsioneze reforme vitale care altfel n-ar fi văzut lumina zilei.

Practic, Tăriceanu a pus o capcană, iar acum aşteaptă să numere trofeele; o face, însă, după modelul „vânătorului” patentat de Ceauşescu, defunctul dictator fiind celebru pentru minunea pe care o înfăptuia imediat ce intra în pădurile RSR: ca niciunde altundeva, prada venea, în cantităţi uriaşe, direct spre cătarea întâiului vânător.

Şi totuşi, oricât de bine camuflată, capcana poate fi ocolită. În toată această poveste cusută cu aţă albă, vânătorul Tăriceanu are doi inamici redutabili: luciditatea şi memoria.

Ambasadorul SUA la Chişinău a avut o poziţie care a lezat, sub o multitudine de aspecte, un aliat puternic şi angajat al Statelor Unite, a alimentat maşinăria propagandei ruse, a pus revitalizat discursul anti-american în România şi Moldova, le-a creat un avantaj tactic acelor politicieni români şi moldoveni care se opun modernizării ţării lor. Prea multe erori dintr-un foc pentru un diplomat cu asemenea responsabilităţi!

În acelaşi timp, însă, trebuie reţinut că administraţia de la Washington nu a lăsat lucrurile la nivelul celor expuse de ambasadorul Pettit. În zilele care au urmat au fost aduse precizări, semn că momentul se doreşte a fi depăşit şi că lezarea sensibilităţilor nu a trecut neobservată. Nu în ultimul rând, actualul context internaţional ne permite, sper, să distingem în sfârşit între esenţă şi aparenţă, să clarificăm care sunt mizele strategice şi, evident, să ne facem cunoscute, în primul rând partenerilor de drum, liniile roşii. Nu mă îndoiesc că, dată fiind deja întinderea în timp, ca şi profunzimea relaţiei româno-americane, inclusiv liniile roşii au fost expuse.

Însă nu Călin Popescu Tăriceanu are căderea morală şi anvergura politică necesară să îşi atribuie rolul de apărător suprem al intereselor strategice ale României; cel puţin nu atât timp cât activitatea sa politică de zi cu zi are mai degrabă darul de a îndepărta România şi, implicit, Moldova de spaţiul geopolitic şi de valori care le poate oferi acestor două ţări maximum de beneficii. Iar acest spaţiu este cel euro-atlantic, în care America joacă un rol central şi cu care domnul Tăriceanu are, în mod evident, tot mai multe de împărţit.

Fără a intra în prea multe detalii, haideţi să reflectăm la ceva care pune perfect reflectoarele pe duplicitatea lui Călin Popescu Tăriceanu, când vine vorba de prezentul şi viitorul României şi Moldovei: corupţia.

Corupţia a făcut ravagii pe ambele maluri ale Prutului.

În România, însă, de câţiva ani, cu sprijinul partenerilor strategici şi mai ales cu sprijin american, lupta împotriva corupţiei a luat o amploare fără precedent. DNA a devenit un adevărat brand de ţară, numărul şi rangul corupţilor căzuţi în plasă au atins cote greu de imaginat acum doar şase-şapte ani - politicieni, magistraţi, funcţionari publici, şefi din sistemul sanitar, ofiţeri de informaţii, etc. Pe măsură ce anchetele avansează, începem totodată să avem o imagine tot mai apropiată de realitatea din teren a reţelelor mafiote în care sunt implicaţi oameni politici şi afacerişti de carton, a complicităţilor de la vârful anumitor instituţii, a sumelor care sunt astfel drenate de la bugetul public.

În Republica Moldova, din păcate, ceea ce se întâmplă în România ţine încă de vis. Partea pozitivă, în schimb, este că acolo societatea devine tot mai conştientă de efectele dezastruoase ale corupţiei, acest lucru a ajuns subiect central de dezbateri în Moldova şi figurează pe agenda electorală.

La Chişinău s-a ieşit mai mult în stradă decât la Bucureşti, fiind organizate proteste-maraton împotriva mogulilor şi politicienilor cumpăraţi, împotriva hoţilor de bănci cu vaste conexiuni la vârf.

Deşi se arată preocupat de viitorul comun al României şi Republicii Moldova, ca inamic declarat al luptei anti-corupţie Călin Popescu Tăriceanu face totul pentru a torpila din start acest viitor.

Până una-alta, Tăriceanu i-a unit pe corupţi, iar la ce agendă politică are, românii şi moldovenii mai trebuie să aştepte.