Editorial 15 lecții la 15 ani de Uniune Europeană
Coautori: Dragoș Pîslaru, Bogdan Deleanu, Tana Foarfă, Cătălina Uță
Apartenența României la UE ajunge la adolescența târzie. Plini de acnee politică, cu restanțe la lecțiile de politici publice, cu absențe repetate la orele de educație civică, învățăm și improvizăm adaptarea în această mare familie europeană și începem să combinăm simultan nihilismul și scepticismul adolescentin cu nădejdea în schimbarea în bine și conștientizarea că poate, dacă muncim și suntem serioși, o să stăm bine pe picioarele noastre și vom dobândi respectul celorlalți.
Aș vrea să vă împărtășesc, împreună cu echipa extraordinară cu care lucrez în Parlamentul European, în acest moment aniversar, 15 reflecții, lecții sau gânduri pe care le-am simțit, trăit și gândit din 2007 încoace și mai ales în ultimii doi ani și jumătate de când am fost ales să lucrez în slujba Uniunii și a României în același timp. Acești ultimi 15 ani și-au lăsat amprenta pe fiecare dintre noi, profesional, personal, fie prin decizii personale, fie prin deciziile celor pe care i-am ales să ne reprezinte. Cred că este un moment bun să tragem linie și câteva concluzii care ne-ar putea ajuta în perioada următoare.
1. Drumul spre UE, la fel de important ca destinația
După ce șocul, euforia și mirajul aderării la UE s-au mai stabilizat, după ce am început să ne însușim valorile europene și celebrul aquis comunitar, să înțelegem procesul legislativ și numeroasele instituții europene și cu ce se ocupă fiecare, mulți am început să observăm că lipsește ceva. A durat mult să ne dăm seama că obiectivul aderării la UE a fost atât de mare, atât de ambițios în partea sa incipientă pentru a îndeplini criteriile de pre-aderare, atât de unificator pentru societatea rămasă cu răni adânci după comunism, încât drumul până la aderare a fost un proiect de țară extraordinar, vizionar, reformator pentru mulți dintre cei care au crezut într-un viitor mai bun pentru România ca membru UE.
Pentru mine procesul de aderare a fost în primul rând o perioadă extraordinară de ucenicie, în care am avut șansa să lucrez cu Dott. Giovanni Ravasio, fost director general DG ECFIN al Comisiei Europene, care primise rolul în anii 2000-2005 să ghideze informal România în procesul de aderare. Eram proaspăt întors de la studii din Londra, de la LSE și tânăr cadru universitar la ASE, Catedra de Relații Economice Internaționale, și am avut onoarea să fiu acceptat într-o echipă senzațională organizată de Centrul Român de Politici Economice (CEROPE). Șansa de a putea contribui direct pe mai multe capitole de negociere, de a putea scrie efectiv la Programul Economic de Preaderare (PEP), mi-a marcat direct cariera profesională, atât în ceea ce privește standardul de competență, cât și legat de afinitatea pentru idealurile construcției europene.
Pentru cei ce pot depune mărturie cu privire la transformarea pre-aderare, cred că ne este clar că dacă România ar fi păstrat ritmul reformelor și ambiția de modernizare a societății, am fi ajuns mult mai departe azi. Dar, după ce ne-am văzut cu sacii în căruță, cum zice o vorbă din popor, totul s-a stins și contra-forțele populist naționaliste au început să câștige teren. Iar această bătălie între cei care ne dorim modernizarea europeană a României și cei care își doresc baronizarea neaoșă pentru propriul interes continuă și azi, mai abitir ca oricând.
2. UE îți dă, dar nu îți bagă în traistă
În mentalitatea multora, când vorbim de Uniunea Europeană, vorbim în primul rând de fonduri europene. Aderarea a presupus în mod automat acces la un robinet cu fonduri, la un sac de bani aparent fără fund. Și chiar așa a fost: am beneficiat, din 2007 și până la finalul anului 2021, de o sumă colosală de 70 de miliarde de euro, pentru care am contribuit cu doar o treime, 24 de miliarde. Adică mai mult de 45 de miliarde atrase, în condițiile în care nu am reușit să absorbim alte miliarde bune.
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
Mult timp s-a crezut, în colectivul politic românesc, că responsabilitatea noastră pentru fondurile europene se oprește la graniță. Că, atâta timp cât spunem la Bruxelles că vom cheltui banii, Bruxelles-ul nu va pune prea multe întrebări. Și așa am ajuns ca, în ciuda tuturor oportunităților puse pe masă de Uniunea Europeană, să nu recuperăm suficient din decalajele care ne distanțează de celelalte țări europene, să nu ne reformăm, modernizăm și îmbunătățim suficient sănătatea, educația, administrația publică și traiul de zi cu zi.
Acum, avem o nouă șansă cu Planul Național de Redresare și Reziliență, prin care am creat o șansă istorică pentru România de a repara fisurile cu care trăim de 30 de ani prin reforme, dar și de a ne aduce mai aproape de oportunitățile oferite de tranziția verde și digitală prin investiții. Avem un plan de țară, cu un angajament care conține obligatoriu atât reforme, cât și investiții, care conține măsuri în șase domenii cheie, cu un calendar strict de ținte și jaloane și un mecanism de audit și control bine pus la punct. Implementarea acestuia ar arăta că ne-am învățat lecția și că România poate ajunge în avangarda Europei.
3. Beneficiile UE sunt dincolo de fondurile europene
Uniunea ne-a lansat oportunități de dezvoltare pe toate planurile, iar programul Erasmus a creat experiențe de neuitat în ultimii 35 de ani pentru mai mult de 12 milioane de tineri. Dintre aceștia, sute de mii de tineri sunt români - doar în 2020 au fost 35.165. România este una dintre țările cu cea mai mare mobilitate a studenților prin programele Erasmus, situându-se pe primele poziții alături de Franța, Germania, Italia și Polonia la numărul de beneficiari. De altfel, pentru programul Erasmus, în România au intrat granturi în valoare de 72,51 de milioane de euro doar în anul 2020.
Dacă analizăm calitatea vieții în țara noastră în ultimii 20 de ani observăm schimbarea notabilă produsă odată cu aderarea la UE. În timp, în România, vedem o scădere a numărului de persoane cu dificultăţi în satisfacerea nevoilor materiale, de la 77% în anul 2003 la 66% în 2016. Insuficient față de câte am fi putut face, este adevărat. De asemenea, Indicele Progresului Social a crescut în ultimii zece ani de la 74,9% la 78%. Și merită menționat că, față de 2007, când aveam o rată de ocupare a populației de 58,5%, în 2021 ne uităm la o rată de ocupare care a ajuns la 65,6%.
4. România este responsabilă pentru performanța sa, nimeni altcineva
Întotdeauna este mai ușor să găsești un vinovat decât să admiți că greșești. Faptul că România nu se află acolo unde ne dorim este pur vina clasei politice care ne-a reprezentat în ultimii 30 de ani. Care nu a știut să ne reprezinte interesele, care nu a știut să ne pună în valoare calitățile la nivel european, care nu a știut să discute sincer despre dificultățile cu care ne-am confruntat, preferând să le ascundă sub preș.
O Românie matură trebuie să își asume greșelile trecutului. Și să îngroape definitiv discursul critic al celor care dau vina pe UE pentru propriile rateuri. Nu este vina UE că, în ciuda oportunității imense oferite de fondurile europene, noi încă suntem codași la absorbția de fonduri europene. Că, în ciuda unei viteze de internet ce ne plasează în topul global, noi suntem ultimii în clasamentul Indicelui economiei și societății digitale (DESI) pentru că stăm dezastruos la serviciile publice digitale, la integrarea tehnologiilor digitale în educație și la lipsa de competențe digitale oferite românilor de toate vârstele. Nu este vina UE că încă mai există gospodării cu toalete în fundul curții, că generația următoare, copiii noștri, crește și învață în cele mai sărace regiuni din Europa. Sau că nu mai îndeplinim niciun criteriu pentru a adera la zona euro, în condițiile în care, în 2016, în timpul guvernării Cioloș, ținta realistă și fezabilă de aderare la euro era 2022.
5. Este greu să renunți la metehnele trecutului
Aderarea la UE a venit cu niște condiții și a venit și cu un Mecanism de Cooperare și Verificare (MCV) care să se asigure că facem progrese în respectarea statului de drept și în lupta împotriva corupției. Cu toate acestea, partidele politice nu au înțeles responsabilitatea cu care a venit poziția de stat membru UE și deseori au ignorat valorile europene, au călcat în picioare sistemul de justiție și au continuat practicile corupte, clientelare, prin care se serveau interesele proprii ale unor indivizi cu legături politice în partide.
Românii au arătat maturitate când au ieșit în stradă pentru a proteja sistemul de justiție, au demonstrat că își înțeleg drepturile și că luptă pentru ele. Clasa politică este încă repetentă.
Tendințele de a „fenta” sistemul au rămas, ba chiar s-au dezvoltat când este vorba de fondurile europene. Putem asta vedea în presă sau în reportajele celor de la Recorder. Iar problema este sistemică și extrem de dăunătoare, fiind o sursă de permanentă frustrare a unor oficiali europeni când vorbesc despre sumele intrate în România în ultimii 15 ani. E vorba despre faptul că anumite domenii, de exemplu infrastructura de transport, a înregistrat prea puțin progres în practică față de cât am putea noi calcula matematic.
Lecția este una destul de tristă și se aplică în toate domeniile. Educație, mediu, sănătate, toleranța și respectul drepturilor umane, egalitatea de gen, peste tot suntem la urma indicilor Uniunii, peste tot vedem unele mentalități care efectiv se opun. Iar ele sunt reprezentate din păcate în Parlamentul României, în primării, în administrație, în forțele de ordine. De câte sesiuni de pregătire este nevoie, într-un stat membru UE de 15 ani, pentru ca polițiștii să înțeleagă că o femeie bătută este o victimă și nu o instigatoare?
Simt astfel de exemple ca niște cârlige care ne țin pe loc. Sau în urmă. Noile generații, tinerii din România sunt radical mai toleranți, mai deschiși la valorile europene sau la respectul legii, dar durează până când ei devin reprezentativi, iar riscul de a-i pierde către Diaspora este unul real.
6. Suntem cu mult mai bine decât puteam spera în 2007
Totuși, România a avut numai de câștigat de pe urma apartenenței la Uniunea Europeană. Ca țară, ca sistem, ca societate. economia României a prosperat de la aderare. Dovezi precum creșterea marcantă a PIB-ului de la 97,7 miliarde de euro în 2006 la 240 miliarde de euro în 2021 sunt de necontestat. În plus, beneficiem de pe urma UE și din punct de vedere comercial, întrucât 77% dintre exporturile noastre se duc înspre statele membre UE, iar 75% din mărfurile importate de noi provin din Uniune.
De asemenea, România a dezvoltat post-aderare un potențial enorm pentru atragerea de investiții străine directe: ponderea acestora se ridica la 39,8% din PIB în 2016, de la 26% din PIB în 2006, înainte de aderare.
Nu în ultimul rând, un exemplu al „maturizării” noastre pe plan european este dat de faptul că Bucureștiul va găzdui sediul Centrului de competențe în materie de securitate cibernetică, idee la care doar visam frumos la momentul aderării în 2007.
7. Europa a schimbat România, dar și românii au schimbat Europa
Atât de obișnuiți să privim în interior, uităm deseori să ne uităm în jur. Aderarea României la UE a provocat schimbări pentru toate statele din jur și nu numai.
O cauză principală o cunoaștem cu toții: diaspora. Un trend început înainte de 2007, plecarea românilor din țară a explodat după intrarea în UE și după ce și ultimele state membre au eliminat orice restricție pe piața muncii pentru noii intrați. S-au format astfel două grupuri - cel al românilor stabiliți complet în alt stat membru (majoritatea menținând legături puternice cu țara) și cea a muncitorilor mobili, sezonieri, șoferi, constructori, îngrijitori și nu numai (după unele estimări, până la 2 milioane de cetățeni) care locuiesc în România și pleacă în străinătate cu contracte pe termen scurt.
Fermele din Germania, spitalele din Italia, porturile din Olanda sau firmele de IT din Franța au în comun beneficiile imense pe care le-au câștigat datorită accesului la muncitori competenți și dedicați, veniți din România. Din 2007 și până acum, mobilitatea românilor a adus cu ea noi magazine, restaurante, centre culturale cu specific tradițional, precum și noi consulate care să ofere servicii românilor.
Standuri românești cu sarmale se găsesc la Târgul Diversității din Barcelona, iar magazinele de noapte din Amsterdam vând Fetească Regală ieftină. Alături de ele - companii și comerț, investiții bidirecționale și antreprenoriat.
Pe scurt, România a adus oportunități europenilor care nu existau înainte. Nu mai suntem nici un mister și nici un stereotip, ci o parte prezentă a marii familii europene - cu bine și cu rău. Lecția este că putem avea un impact în jurul nostru mult mai mare decât ne dăm seama.
8. Uniunea Europeană nu ne interesează atunci când merge bine
O lecție mai complicată este cât de puțin poate fi interesată opinia publică de lucruri pozitive. UE, prin instituțiile și agențiile sale, investește anual zeci de milioane de euro în comunicare. Există broșuri, clipuri radio și TV, postări pe toate rețelele sociale și site-uri, ba chiar și cartonașe cu steagul Uniunii pe fiecare proiect cu fonduri sau asistență europene. Poveștile bune sunt multe, sunt peste tot, dar cumva nimeni sau doar foarte puțini le cunosc.
Recunosc, UE este, în sine, cam plictisitoare. Procesul extrem de tehnic și complicat care duce la decizii deseori consensuale și care împacă pe aproape toată lumea (ceva inexistent în cele mai multe sisteme politice) este moartea pasiunii pentru mulți jurnaliști.
În schimb, fiecare posibilă greșeală a Uniunii este preluată extensiv de presa românească, dezbătută la birturi și ironizată la talk show-uri. Mai țineți minte când UE a vrut să ne ia micii? Dar când a vrut să ne ia porcii de Ignat? Sămânța ieșirii Marii Britanii din UE, zic unii, a fost atunci când o știre despre niște regulamente obscure a fost exagerată în ridicola poveste că UE vrea să reglementeze curbura bananelor.
Poveștile reale despre faptul că periodic, Uniunea, pe baza unor studii științifice medicale solide, se asigură că în alimentația noastră nu sunt toate produsele nocive care pe alte continente sunt la liber, nu prea fac vâlvă. Sau că tot UE dă aproape lunar legi care schimbă în bine felul în care ne tratăm apa, aerul, solul, animalele, toate având un impact profund pozitiv asupra noastră.
E bine să ținem minte măcar realitatea asta, chiar dacă mintea noastră se plictisește la detalii.
9. Nu te întreba ce poate face Europa pentru tine…
La fel cum vrem ca vestul să aibă grijă de români, trebuie să ne întrebăm ce facem noi pentru UE. Pandemia a demonstrat că solidaritatea este cel mai bun răspuns în fața unei provocări. Astfel, într-un continent puternic afectat de îmbătrânirea demografică, România se poate transforma într-o țară europeană care poate atrage forță de muncă.
De exemplu, potențialul nostru industrial ar putea fi dezvoltat dacă am înțelege că putem să devenim un candidat competitiv pe piața europeană. Investiția în capacitatea de export a materiilor prime românești poate contribui la poziția UE pe piața globală, dar în special la poziționarea României ca actor esențial în economia europeană. Un alt domeniu de mare viitor în România este industria de îngrijire („care industry”), care are potențialul de a poziționa țara noastră ca un lider european în servicii medicale de tratament pentru afecțiuni cronice, gerontologie și geriatrie, paliație etc. La acesta se pot adăuga și industrii conexe precum sectorul farma, unde România are un potențial semnificativ, atât pe latura de producție, cât și pe zona de cercetare-dezvoltare.
De asemenea, țara noastră se clasează pe locul 3 în lume la atractivitatea muncii de acasă, iar Legea privind acordarea de vize de lungă durată pentru nomazii digitali, inițiată de Diana Buzoianu, este dovada că începem să înțelegem care sunt lucrurile pe care trebuie să ne concentrăm în era digitală și că, încet, conștientizăm că trebuie să ne adaptăm la realitățile europene.
10. România nu (mai) stă pe margine la Bruxelles, ci la masa deciziilor
Timp de un deceniu de apartenență la UE, am auzit clasa politică spunându-ne că UE ne impune anumite cerințe, că UE a stabilit noi legi, de parcă nu vorbeam de o entitate din care noi facem parte. Și realitatea este că, până în 2019, România nu a jucat un rol de decident la nivel european, ci mai degrabă de spectator. Însă, odată cu preluarea Președinției Consiliului UE, dar mai ales odată cu noua generație de europarlamentari aleși în 2019, am putut demonstra că România are un cuvânt de spus la nivel european.
Iar europarlamentarii USR, grup din care sunt onorat să fac parte, au livrat ceea ce au promis cetățenilor: personal am contribuit la crearea și negocierea celui mai mare instrument financiar din istoria Uniunii Europene, împreună am reușit să creăm un mecanism care să condiționeze fondurile europene de respectarea statului de drept, am reușit să transformăm în realitate Conferința privind Viitorul Europei.
Iar realizările nu se opresc aici, pentru că românii au început să ocupe și funcții cheie la nivel european: Dacian Cioloș a devenit primul președinte român de grup politic european, Laura Codruța Kovesi este primul procuror șef din istoria UE, un român este directorul Autorității Europene pentru Muncă, iar europarlamentarii noștri prezidează Comisii ale Parlamentului European și se succed pe dosare cheie precum Mecanismul de Redresare și Reziliență sau bugetul Uniunii Europene.
11. Timpul nu este o scuză pentru viteza reformelor
Scuza perfectă că suntem în urma altor țări europene este lipsa timpului. Desigur, nu putem să ne imaginăm că, în 15 ani de apartenență europeană, vom atinge maturitatea Franței sau a Germaniei, însă a folosi vârsta ca scuză este greșit. Tot greșit este să spui că nu am avut suficient timp să realizăm proiecte mari, de reformă, în contextul în care primii ani de după aderare au reprezentat o adevărată oază de asistență tehnică, de sprijin necondiționat din partea Uniunii. Dacă doar ar fi existat voință politică. Fiindcă de fapt aici este cheia.
Altfel, cum ne putem explica faptul că Bulgaria, țară care a aderat în UE în același timp cu noi, a reușit să îndeplinească toate criteriile de convergență și va adopta moneda euro în 2024? Sau Croația, care a devenit stat membru UE mult mai târziu decât România, abia în 2013, va intra în Spațiul Schengen în 2024?
12. Progresul nu este ireversibil
Drumul lung spre aderare ne-a făcut să vedem UE ca vârful unei piramide, iar reformele aplicate ca pe niște pietre de temelie solide către ceva mai bun. Experiența de după a fost însă diferită. Am învățat, uneori cu greu, că Uniunea reprezintă mai degrabă expresia unui ideal al unei majorități a europenilor decât certitudinea că acel ideal va fi atins.
Progresul făcut este reversibil. După un număr de ani cu rapoarte MCV favorabile și un parcurs pozitiv pentru aderarea la Schengen, a fost nevoie de mai puțin de o lună de guvernare PSD în 2017 pentru a bloca și chiar da înapoi tot. Dacă DNA era o instituție model la nivel european în 2016, după o campanie media agresivă și crearea SIIJ, Secția de Investigare a Infracțiunilor din Justiție, capacitatea ei de a continua lupta anticorupție a fost serios alterată.
Iar pandemia a fost un dezastru din perspectiva aceasta. Frontiere, ținute până atunci deschise către restul Europei decenii întregi, s-au închis. Lipsa de coordonare între statele membre a făcut ca zeci de mii de români să-și piardă locurile de muncă, dar și drepturile sociale pentru care contribuiseră legal și corect. Lecția a fost extrem de dură: ceea ce ne oferă Uniunea nu poate fi luat de-a gata fără o muncă necontenită pentru a o proteja și întări.
13. Uniunea Europeană se construiește în fiecare zi
Uităm adesea că Uniunea Europeană nu este un produs finit, nu este un proiect vechi și încheiat. Este o construcție politică la care avem datoria, în calitate de stat membru, să contribuim zi de zi. Este responsabilitatea României ca stat membru, dar este și în beneficiul nostru să ne asumăm proiectul european cu tot ceea ce presupune.
De ce este important ca UE să devină mai unită, mai europeană? Pentru că pandemia ne-a arătat cât de greu putem face față unui șoc atât de mare dacă nu avem sisteme de sănătate solide și omogene în toate cele 27 de țări, dacă nu avem cu adevărat o piață unică, puternică, dacă nu avem o uniune digitală care să asigure acces la educație pentru toți copiii în situații de criză. Și ne-a demonstrat cât de puternică este Uniunea Europeană când vorbește cu o singură voce, când toate țările au avut acces imediat la vaccinuri, când am reușit să primim ajutor financiar masiv imediat.
14. Mai bine înăuntru decât pe dinafară
Românii au fost și rămân cei mai pro-europeni cetățeni din Europa. Chiar și în momentele grele pentru UE, când euroscepticismul era în creștere în Europa de Vest, România a rămas flacăra pro-europeană într-o oază incertă estică. Ultimul sondaj INSCOP arată că 72% dintre români resping ideea de a ieși din UE și că nu își doresc destrămarea Uniunii. Iar acum, AUR, un partid homofob și ultranaționalist, instigă la ură împotriva UE.
Dar voci anti-europene au existat și există tot mai mult acum. Dacă AUR și alții ca el glumesc acum cu un Roexit, la fel cum glumea Nigel Farage prin anii 90 cu Brexit, trebuie oarecum să le mulțumim britanicilor că au acceptat să fie experimentul nefericit despre ieșirea din UE. Iar lecția este extrem de clară.
Cozile la benzinării, supermarketuri cu probleme imense de aprovizionare, o piață a forței de muncă în penurie de aproape toate competențele cheie, sute de afaceri mari mutate pe continent, mii de afaceri mici închise sau aproape în faliment, toate sunt acum cunoscute. Și este doar începutul, doar prima etapă a încheierii unei relații solide care ar fi asigurat Marii Britanii o stabilitate prin Uniune de care acum pur și simplu nu mai poate fi sigură.
Există un motiv pentru care Scoția își dorește să facă parte din nou din UE: a înțeles ce înseamnă piața liberă europeană, ce înseamnă libertatea de circulație a persoanelor, a bunurilor și mărfurilor, ce înseamnă puterea de negociere europeană a unor tratate comerciale cu puteri economice globale.
Iar în vreme ce unii care fac jocul celor care vor să distrugă Europa vorbesc de RoExit, până și euroscepticii din alte state membre au lăsat-o mai moale cu dorința de ieșire. Pentru că toți au învățat lecția: e mai bine înăuntru!
15. Toți pentru unul și unul pentru toți!
Poate una dintre cele mai importante lecții pe care le-am învățat în acești 15 ani este că Uniunea nu înseamnă doar un mijloc prin care să prosperăm, ci o comunitate în care ne simțim în siguranță. Iar cine amenință siguranța Uniunii o amenință și pe a României. Vedem acest lucru acum, când liniștea statelor membre este tulburată de tensiunile care escaladează la granița Ucrainei.
Văd o Uniune care are nevoie de autonomie strategică pentru a gestiona presiunile Chinei, o Uniune care are nevoie de o aliniere a priorităților pentru a rezista amenințării pe care Rusia o reprezintă, o Uniune care trebuie să fie atentă la pericolele care vin chiar din interiorul granițelor ei, din înmulțirea partidelor extremiste. Iar noi trebuie să ajutăm la satisfacerea acestor nevoi, prin adaptabilitate și proactivitate.
Iar dușmanii Europei au înțeles că asta trebuie să facă, să ne dividă, să semene ceartă. Cazul Ungariei, dominată de o familie politică ce alunecă tot mai mult spre dorința absolută de putere, uitând de propriile idealuri și valori, este grăitor. Orban a devenit un cal troian pentru Vladimir Putin, dar prima victimă a unei fragilizări în relațiile dintre Ungaria și restul Uniunii va fi poporul maghiar.
Similar putem privi unele investiții „strategice” chineze, sau unele încercări (din fericire acum încheiate) ale administrației Trump de a negocia doar bilateral cu state membre. Atunci când Uniunea vorbește cu o singură voce, fie că e vorba de comerț internațional, criterii de competență, drepturile omului și, tot mai des, probleme de securitate internațională, acea voce este ascultată. Nici măcar Franța sau Germania, individual, nu au aceeași greutate. Ce să mai vorbim despre greutatea individuală a României.
Cea mai importantă lecție cu care rămânem, la 15 ani de la aderare, este că drumul către un viitor mai bun trece prin Uniunea Europeană. Avem nevoie de o Uniune mai activă, mai puternică, mai stabilă. România, ca țară, trebuie să învețe această lecție și să o pună în aplicare. Să comunice mai activ, să ofere solidaritate, nu doar să ceară, și să pună umărul la rezolvarea problemelor viitoare.
Pentru că, dacă am învățat ceva în ultimii cincisprezece ani, este că nu putem reuși decât împreună!
