Interviu cu Cristina Cileacu, corespondent Digi24 la Funeraliile Reginei Elisabeta a II-a: „Realitatea este cea mai credibilă poveste”

Luna septembrie a fost un carusel de evenimente și emoții prin care întreaga lume a trecut și, cu siguranță, moartea Reginei Elisabeta a II-a a reprezentat coperta unui album al istoriei recente. O lume întreagă a urmărit Funeraliile de Stat de la Londra, transmise în direct la Digi24, așadar, am invitat-o pe Cristina Cileacu, corespondent special Digi24, să ne vorbească despre experiența unei deplasări unice în cariera sa, realizată alături de colegul său Cristian Petrache, operator imagine. Când spunem jurnalism spunem și storytelling, motiv pentru care veți descoperi și alte povești și fragmente de umanitate necapturate în live-uri, importanța instinctelor de adaptare la factori - precum frig, ploaie, stres -, despre tensiuni, reacțiile emoționante ale unui popor adorator. În acest interviu veți avea ocazia să fiți transpuși într-o altfel de relatare istorică, în care firescul se îmbină cu o imagine naturală a continuităţii.

Când spunem jurnalism spunem și storytelling. Care a fost tone of voice pe care l-ai ales pentru a spune povestea unei istorii recente și a-i ajuta pe telespectatori să se conecteze cu întâmplările?

Realitatea este cea mai credibilă poveste. Personalitatea Reginei Elisabeta a II-a fost o punte între două secole, a marcat perioade istorice grele, iar simţul datoriei pe care suverana l-a avut nu poate fi egalat de vreun lider care i-a fost contemporan. La Londra am vorbit cu mulţi dintre cei veniţi să o omagieze, cu români care au avut ocazia să o cunoască, pentru că au avut legături cu monarhia britanică, cu forţele de ordine, dar partea mea preferată a fost să observ reacţii. Nu era niciun singur caz în care să văd altceva decât respect pentru o femeie care şi-a dedicat viaţa slujirii poporului ei. Nu poţi forţa sentimentele oamenilor. Asta am trăit la Londra şi despre asta am relatat.

Ai catalogat această deplasare ca fiind cea mai grea din viața ta. Ce a făcut-o să fie așa?

A fost prima oară când am relatat de la funeraliile unui şef de stat. Am avut parte de un amestec de solemnitate a momentelor, agendă complexă, în fiecare zi era un program foarte bine pus la punct, şi perioada lungă de derulare, adică 10 zile. În plus, ca să vorbeşti la televizor pe înţelesul tuturor trebuie să faci constant o muncă pe care nu o vede nimeni: să citeşti cărţi şi presă. Adunăm toate acestea la un loc şi rezultă un efort uriaş. A durat puţin recuperarea, dar mă bucur că am putut să particip la faţa locului la cel mai impunător eveniment la care am asistat până în prezent şi care va fi greu de egalat. Am un obicei să trimit un e-mail înainte de fiecare deplasare, în care anunţ colegii că lucrez cu toată lumea, adică pe toate tronsoanele de program. Echipa de teren nu are voie să fie obosită, deşi, în realitate, este epuizată. Spun mereu: „dormim când ajungem acasă".

„Experienţa se câştigă pe teren” este filosofia de lucru după care te ghidezi. Ce consideri că ai câștigat în urma acestei experiențe? Ce te-a impresionat la oameni?

M-au impresionat oamenii, toţi, fără excepţie. Am un soft spot pentru britanici, sunt anglofilă, dar nu idealizez pe nimeni, avem toţi părţi bune şi mai puţin bune. La funeraliile Reginei, însă, îndrăznesc să spun că am văzut de aproape esenţa a ceea ce înseamnă să fii britanic. Oameni care aşteptau ore în şir să intre în Westminster Hall, unde era sicriul suveranei, niciunul nu încerca să fenteze coada, să intre în faţă. Arhiepiscopul de Canterbury, îmbrăcat doar în cămaşă şi o vestă tricotată, într-o dimineaţă în care erau 6 grade Celsius pe malul Tamisei, interesându-se direct cum au rezistat cei care au rămas în picioare toată noaptea, în frig, ca să îşi ia rămas bun de la Regină. Tot el a fost cel care a organizat echipe de voluntari pentru susţinerea celor afectaţi emoţional de moartea Reginei - Faith Team. Bucuria reală a oamenilor care au avut ocazia să fie vizitaţi într-o zi, la lunga coadă, de însuşi Regele Charles al III-lea şi fiul său, Prinţul William. Discreţia agenţilor de securitate, care se comportau normal cu toată lumea, chiar dacă impuneau distanţă, nu se simţea nicio urmă de aroganţă, pur şi simplu îi ascultai pentru că vorbeau politicos şi zâmbeau. Polițiştii aduşi din toată Marea Britanie, care râdeau împreună cu cetăţenii, îşi împrumutau chipiurile copiiilor sau se fotografiau cu turiştii dacă erau solicitaţi. Aş vrea să văd acest firesc şi la noi acasă, tot ce avem de făcut este să fim puţin mai atenţi la ceilalţi. Este un exemplu de comportament pe care îl voi reţine mereu.

Care a fost protoculul pe care a trebuit să îl respecți, în calitate de jurnalist, la funeralii?

Toate evenimentele legate de funeralii au fost aprobate personal chiar de Regina Elisabeta a II-a, până în cele mai mici detalii. Autorităţile britanice s-au asigurat că toţi oamenii află zilnic regulile, care erau comunicate nu doar în presă, ci şi la faţa locului, de către voluntari, agenţi de poliţie, lucrători de la metrou etc. Erau, bineînţeles, zone unde nu puteam filma, s-a mers pe principiul pool-ului de presă, adică preluăm toţi de la agenţiile mari - de pildă, cortegiul funerar sau intrarea în Westminster Abbey etc. Fiecare ziarist prezent la funeralii a primit un regulament legat de ce are sau nu voie să facă şi am reţinut cât de multă grijă era pentru prioritatea cetăţenilor care se adunau să vadă derularea evenimentelor. Presa era rugată să filmeze din spatele oamenilor veniţi să observe anumite momente. Era atât de mult firesc în toate aceste comunicări, încât chiar nu îţi venea să încalci vreo regulă, deşi instinctul jurnalistic este să fii cât mai în faţă sau să găseşti o „scurtătură". Practic, în mijlocul a sute de mii de oameni a lipsit cu desăvârşire îmbulzeala.

Fiecare echipă media alege anumite puncte strategice pentru a transmite diferențiat. Care au fost zonele din care ați reușit să obțineți cele mai inedite și „altfel” cadre?

Aş adăuga că fiecare echipă media are nevoie şi de ceva noroc, iar echipa Digi24 a avut din belşug noroc în această deplasare. Instinctele sunt esenţiale în meseria de jurnalist, dar şi comunicarea între reporter şi cameraman. Am stabilit împreună, în fiecare zi, care era cea mai bună variantă, chiar dacă ne mai şi ciondăneam. Suntem profesionişti şi de fiecare dată am ales soluţia profesionistă, nu părerea personală. Decizia să mergem mai departe pe malul Tamisei, luată cumva brusc într-o dimineaţă, deşi zilnic căram fizic nişte zeci de kilograme de echipament, s-a dovedit a fi ideală. În acea zi am făcut un scurt interviu cu Arhiepiscopul de Canterbury, care a oficiat slujba de înmormântare a Reginei, l-am filmat de la 2 metri pe Regele Charles al III-lea şi pe William, Prinţ de Wales, care au venit acolo să salute mulţimea. Personal, am avut şi întâlniri scurte cu premierul Scoţiei, pe care am salutat-o „Prime minister" şi care mi-a răspuns scurt la salut „Ma'am", şi cu Nigel Farage, unul dintre responsabilii pentru Brexit. Cu el am ales să nu vorbesc, era prea ocupat să se filmeze singur.

Care au fost trucurile video la care ați apelat atunci când contextul dat nu a ajutat?

A fost doar o situaţie în care contextul ne-a forţat să recurgem la un truc, deşi este mai degrabă o procedură standard. În ziua înmormântării, ne-am mutat rapid de la Londra la Castelul Windsor, unde urma să fie adus şi sicriul Reginei. (Le mulţumesc Danei şi lui Dani pentru ajutor)

Redacţia ştia că suntem acolo, dar echipamentul de transmisie nu avea semnal. Aşa că, am făcut ceva reflex pentru orice echipă TV: am înregistrat un stand-up în care anunţam că suntem în locul unde va ajunge cortegiul funerar, l-am trimis acasă şi colegii l-au difuzat. Din fericire, Cristian, colegul cameraman, a reuşit să rezolve problema semnalului şi am continuat live-urile în timp real.

Ca amuzament, eram înconjuraţi de cei care şi-au adus şi câinii la procesiunea funerală. Toţi au avut grijă să nu ne încurce cât ne făceam treaba. Personal, am mers prin mulţimile de la Windsor cărând pe umăr o scară de zugrav pătată de vopsele. Aveam nevoie de ea să fiu mai înaltă decât oamenii adunaţi în număr copleşitor de mare să îşi vadă pentru ultima oară Regina. Aşadar, live-uri echilibrate, nu doar la figurat, ci şi la propriu, de pe scară. :)

Atmosfera, oricât ne-am dori să fie evocată prin transmisiunile live, cu siguranță a avut și alte tensiuni și emoții, care nu au putut fi văzute sau trăite de telespectatori. Care au fost acelea?

Erau mulţi oameni care plângeau, erau enorm de mulţi cetăţeni care râdeau şi se bucurau că au fost contemporani cu o asemenea personalitate, Regina Elisabeta a II-a, oameni care îşi aminteau de umorul ei şi de tot felul de scurte întâlniri cu ea. Am zâmbit mult în această deplasare, cumva plutea în aer o stare de bine, toţi vorbeau despre tristeţe amestecată cu bucurie. Au fost şi momente cu nod în gât, pentru că vedeam câte o reacţie în jur, care era, pur şi simplu, emoţionantă. Un copil care îndurase o noapte întreagă la coada spre Westminster Hall a venit să ne ofere două scaune pliabile, pe care le folosise, pentru că urma să treacă prin controlul de securitate şi erau oricum interzise. Alţii ne propuneau mâncare gratis, se apropiau de punctul zero al lungii aşteptări şi nu voiau să arunce proviziile rămase după lunga aşteptare la rând. Pentru ei s-a organizat un punct de colectare înainte de intrarea la catafalcul Reginei, iar mâncarea era apoi oferită persoanelor fără adăpost. Discuţiile scurte cu voluntarii care tremurau de frig pe malul apei alături de presă, cu orele, dar care aveau grijă să ne împartă informaţii din update-urile pe care le primeau de la autorităţi. Sunt enorm de multe exemple de firesc şi aceste mici fragmente de umanitate sunt pentru mine amintirea cea mai plăcută.

Este dificil să duci fizic presiunea unui asemenea eveniment, mai ales când este desfășurat pe parcursul mai multor zile. Ce a fost mai dificil de dus: stresul, oboseala, frigul, ploaia?

Fizic, a fost cel mai dificil să cărăm echipamentele. Când nu ai maşină, foloseşti complexul sistem de transport londonez, dai de staţii de metrou închise din cauze de securitate de înţeles, strângi din dinţi, mai scapi şi nişte vorbe de duh printre ei, dar mergi mai departe. Reporterul este pe teren să îşi folosească mintea şi să se concentreze la ce are de spus publicului. Cameramanul este responsabil cu imaginea. Dar ambii au nevoie de echipamente ca să îşi facă treaba, deci se împarte sarcina, deşi oficial este doar a unuia. Sunt rar stresată pe teren, acolo este elementul meu. Cunosc bine vremea de la Londra, eram pregătită. Am mai cumpărat doar o umbrelă transparentă, pentru că aşa se face la transmisiunile profesioniste, trebuie să se vadă background-ul. Eram setată să rezist la oboseală. Pot să scriu în orice poziţie şi în orice condiţii meteo. Însă, detest căratul şi nu pot decât să sper că în timpul vieţii noastre vom avea echipamente din ce în ce mai uşoare. :)

Cum reușești să îți asiguri doza de calm atunci când ești copleștită de emoții, indiferent de natura lor?

Sunt o persoană temperamentală, dar directul înseamnă concentrare, pentru că nu poţi păcăli publicul, trebuie să-l respecţi. Dacă îţi trece prin cap că apari la televizor pentru vreo glorie personală, schimbă-ţi meseria. Scopul tău acolo este să le spui oamenilor care privesc ce se întâmplă, să le transmiţi informaţii clare, să îi faci să intre într-o atmosferă. Cum mă calibrez? Mă uit direct în obiectivul camerei, în orice lentilă îţi vezi propria reflexie, şi încep să „vorbesc cu mine" tot ce am de zis. Rar pot controla felul în care îmi stă părul, dar de fiecare dată îmi pot ordona gândurile, folosesc mereu şi notiţe ca să nu uit ceva.

Cum au decurs întâlnirile cu colegii din breaslă?

Cu voie bună şi, desigur, selfiuri. Ne-am întâlnit pe teren cu aproape toate echipele de presă din România, dar pe fugă, pentru că toţi aveam treabă. Întâmplarea a făcut să revenim în ţară cu acelaşi avion aşa că, pe aeroport am continuat seria de amuzamente, fiecare cu amintirile lui de la acest eveniment impresionant. Am avut şi întâlniri cu presa străină, cele cu echipe din Australia, Israel şi Ungaria s-au repetat în mod special, toate bazate pe respect, zâmbete şi mult interes pentru orice chestie tehnică nouă, pe care o descopeream unii la alţii.

Atunci când creăm un album ne place să alegem o poză reprezentativă pentru copertă. Care este amintirea principală cu care vei rămâne la finalul acestor zile?

Poza mea este, mai degrabă, un moment audio: rumoarea de bucurie care s-a propagat în mulţimea de pe malul Tamisei, când oamenii au aflat că urmează să îl vadă pe Regele Charles al III-lea de aproape. Fiecare echipă de presă aflată în zonă a fost anunţată de cineva din staff-ul Casei Regale, dar cetăţenii nu ştiau de ce stă pe loc coada. Când primii dintre ei, de la un capăt, au început să strige God Save The King!, mulţimea a fost traversată de un crescendo de voci: The King is here! We'll meet the King! Imaginea naturală a continuităţii este fotografia mea de copertă.