Interviu cu Cristi Toporan, Director Artistic Digi24: Din show în show, timpul a trecut și m-am oprit la generoasa lume a televiziunii

Data publicării: 28.10.2022 11:33

Dacă ai putea defini imposibilul, ce ai spune despre el? Noi am spune că este tot ceea ce Cristi Toporan, Director Artistic Digi24, poate atinge atât la nivel de act artistic, cât și la nivel de experiențe imersive. Te invităm să ocupi un loc în „sala interviurilor”, fiindcă vom călători în timp - trecut și viitor - alături de Cristi, our one-man show din interviul de astăzi, care a permis imaginației să inoveze fără limite.

Dacă în trecut nu se putea discuta despre realitatea virtuală în universul televiziunii, mai ales în România, ei bine, datorită colegului nostru, încă din 2012 a fost promovat storytelling-ul viitorului, reprezentat prin studiouri virtuale create la Digi24. Deși prima lui dragoste artistică a fost dansul, Cristi a ales să ducă emoția la un alt nivel, jonglând cu lumile virtuale, în care reporterii au devenit și actori. Descoperiți în acest interviu secrete de imagine, influența Metaverse asupra domeniului, cum a ales Cristi Toporan să „joace” în lumina reflectoarelor Digi24 și, mai ales, cum a reușit să ofere un vibe diferit conceptului „noua televiziune”, prin contribuțiile sale artistice și know-how-ul internațional. Este despre pasiune, echipă și îmbrățișarea provocărilor!

Ne poți spune câteva cuvinte despre tine, parcursul tău profesional și ce te-a determinat să te alături echipei Digi24?

Întâlnirea cu televiziunea s-a-ntâmplat pe la începutul anilor 90. Aveam puţin peste 18 ani. Eram student la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, făceam dans sportiv şi, în acelaşi timp, teatru la Casa Studenţilor, la „Podul”, rampa de lansare a multor actori ajunşi astăzi foarte cunoscuţi.

Televiziunea Națională, prin `90, avea o „sete” de noutate, completată cumva şi cu o nouă libertate de exprimare, dorinţa de a aduce ceva diferit în divertisment şi, implicit, căutarea de noi talente. Astfel, organizau în cadrul emisiunilor TV fel de fel de „concursuri artistice” bazate pe dans, interpretare actoricească, muzică, perspicacitate etc. Mă prezentam cu bucurie la aceste concursuri, pentru că-mi plăcea această „polivalenţă artistică”, întâlnirea cu marii artişti ai perioadei respective şi, mai mult decât atât, pentru că identificam reperele corecte, raportat la ceea ce înseamnă valoare artistică. La scurt timp a venit colaborarea cu Teatrul Odeon, iar primul spectacol a fost „Vorbeşte-mi ca ploaia şi lasă-mă să te ascult” de Tennessee Williams, unde, şi de această dată, triada teatru-dans-muzică avea să îmi ofere șansa să întâlnesc, pe aceeași scenă, nume precum Rodica Mandache, Răzvan Mazilu, Johnny Răducanu, artişti de la care am avut multe de învăţat. După acest spectacol au apărut şi alte colaborări, unele în teatru, altele în TV sau chiar la Opera Națională, cu „Oedip”, în regia lui Andrei Şerban, o experienţă de neuitat şi, de asemenea, foarte utilă în formarea mea artistică.

Şi tot aşa, din „show în show”, cum ne plăcea să spunem, timpul a trecut, s-au stabilizat cumva şi direcţiile artistice, şi m-am oprit la generoasa şi fascinanta lume a televiziunii, care deţinea cam toate zonele de exprimare: actorie - prin seriale TV, emisiuni live cu trupe de dans -, deci coregrafie, sau multe alte genuri de producţii de televiziune, care reprezentau o sursă inepuizabilă de know-how. Asta s-a întamplat până prin anul 2011, când un fost coleg de la Facultatea de Regie m-a cooptat într-o echipă nouă, care-şi propusese ca obiectiv: „...să facem cea mai bună televiziune de ştiri din România!”. Şi mi-a plăcut teribil asta! Îmi doream să fac parte dintr-un proiect nou, la care să pot să-mi aduc contribuţia artistică! Şi, iată-ne azi, anul 2022, la Digi24!

Ai un parcurs cel puțin fascinant. Ai jonglat cu actoria, dansul sportiv și contemporan, baletul, coregrafia, regia, cascadoria. Dintre toate, care a fost prima ta dragoste artistică?

...frumoase toate, mi-e greu să răspund!

Prin anii 98 am fost la un casting pentru un contract artistic în Japonia. Se căutau „artişti”,cum spuneam mai devreme, actori-dansatori, cântăreţi, dar şi sportivi buni, care să execute cascadorii în cadrul unor spectacole LIVE, care se derulau ca un, hai să le spun „LIVE CINEMA”, pentru că aveau o durată clară, o coloană sonoră completă cu muzica, vocile personajelor, cu replicile din scenariu, efectele audio specifice scenelor de luptă, la care se adăugau exploziile reale, focul, coregrafia, cascadoria, actoria etc. Practic, vizionai o naraţiune filmică, iar ca spectator erai parte din set-up, erai „în ecran”, în mijlocul acţiunii.

Ca să revin la casting, până nu cad în contemplarea amintirilor, la concurs s-au prezentat aproximativ 200 de artişti şi au fost aleşi fix 6. Sunt convins că a contat şi momentul artistic prezentat, întrucât am ales un număr care cuprindea şi dans, şi teatru şi un pic de acrobaţie. Iar acolo am înțeles „de ce?”. Pentru că echipa artistică era formată din actori americani, care lucrau numai patru zile din şapte, iar noi trebuia să-i suplinim în day-off! Eu, de exemplu, aveam patru roluri, în funcţie de ce personaj se afla în ziua liberă. Ca să răspund, totuşi, la întrebarea ta, prima dragoste artistică a fost dansul!

Cât timp investești pentru întregul proces, să proiectezi și să creezi un set-up profesionist aliniat cu brandul Digi24? Ce etapă îți ia cel mai mult? (research, planificare, designul conceptului creativ, execuție, evaluare)

Această etapă de pre-producţie a unui proiect, în cadrul televiziunii Digi24, are multe elemente de similitudine cu filmul, cu cinematografia, şi-mi place mult asta. E o frumoasă muncă de echipă şi, după ce avem răspunsurile principalelor întrebări („Ce vreau să spun?”, „Cui mă adresez?” şi „Cum fac asta?”) nu ne mai rămâne decât să lăsăm imaginaţia să zburde, într-un perfect echilibru dat de culoare, lumină, ritm şi, nu în ultimul rând, de conţinut jurnalistic, completat de acea succesiune vizuală, care, necondiţionat, pur şi simplu place ochiului. Orice proiect nou reprezintă o provocare artistică nouă! Nu contează dacă este greu sau uşor, dacă durează mult sau puţin. Ca timp de realizare, suntem o echipă care iubeşte munca în televiziune, iar la final ne place să ne bucurăm de calitatea produsului vizual oferit telespectatorilor.

Discuțiile despre Metaverse devin tot mai naturale. Ținând cont că lucrezi cu studiouri virtuale și „vânezi” tendințele, iar telespectatorii viitorului vor opta pentru streaming, divertisment interactiv și social, ce schimbări prevezi în activitatea televiziunilor?

Aşa este, „Metaversul”, acest nou concept de realitate virtuală imersivă, creează deja un mic univers paralel, în care oamenii se adună, mai mult pentru socializare, pentru a petrece timp liber, dar mai nou şi pentru a munci.

Amintesc, mai întâi, faptul că televiziunea Digi24 a oferit deja telespectatorilor săi, încă din primul an de emisie (2012), întâlnirea cu convenţia vizuală acceptată (imersive, studiouri şi decoruri virtuale, întâlnirea şi interacţiunea dintre două personaje, dintre care unul real şi celălalt virtual etc.). Referindu-mă la tendinţele viitorului, consider că şi televiziunile vor trece la nivelul următor şi vor dezvolta noi tehnici şi metode de comunicare de informare, de divertisment, sau punerea în scenă a unui debate jurnalistic, apelând la realitatea augmentată, şi vor răspunde astfel cerinţelor noului telespectator, obişnuit deja cu universul Metaverse.

Am spus mai devreme „convenţie vizuală”, în ideea clară că prin combinarea elementelor de decor real cu cele virtuale, cu imersivele sau întâlnirea dintre două personaje aflate în zone diferite şi, totuşi, la televizor sunt văzute faţă în faţă în acelaşi studio, noi nu am încercat să păcălim pe nimeni! E o convenţie vizuală, justificată artistic, care place ochiului şi care completează şi satisface nevoia de „nou” a telespectatorului. De exemplu, în 2014, la o ediţie specială dedicată alegerilor prezidenţiale, toţi candidaţii au „defilat” prin platoul Digi24, iar doi dintre ei chiar au dat mâna cu prezentatorul, în direct. Desigur, a fost o convenţie vizuală, ştiam toţi că acei oameni nu sunt acolo în acel moment, dar am acceptat mesajul artistic, iar telespectatorilor le-a plăcut, fiindcă la Digi24 vedeau „altceva”!

Şi încă ceva, ca un mic secret de imagine: pe atunci, prin 2014, era mai greu să facem posibilă prezenţa umbrei pentru un personaj virtual, dar în prezent, prin tehnica realităţii augumentate, acest lucru este posibil, deci va fi tot mai greu de diferenţiat ce este real şi ce este virtual, într-un studio de televiziune.

Din câți oameni este formată echipa ta și care sunt rolurile lor?

Echipa artistică e destul de numeroasă şi lucrează mereu împreună cu echipa tehnică, care sprijină, prin mijloacele tehnice, actul artistic. De asemenea, unele idei artistice au nevoie şi de colaborarea cu departamentul de grafică-design. Avem regizori de emisie, operatori camere, regizori de platou, tehnicieni platou, sunetişti, luminişti, director de imagine şi alţi colegi, de asemenea importanţi în regia de emisie - operatori grafică, operator server, prompter. Echipă!

Până acum doi ani eram obișnuiți ca evenimentele și transmisiile să fie ținute live, însă, ulterior, au fost mutate în mediul virtual. Cum ai simțit tu această schimbare, având în vedere că lucrai deja cu studiourile virtuale?

Aşa este, în contextul pandemic comunicarea s-a întâlnit cu o situaţie nouă, delicată. De exemplu, dintr-odată, la TV reporterii purtau mască, invitaţii din platou de asemenea, studiourile au fost adaptate în conformitate cu regulile distanţării, deci şi sub acest aspect lucrurile arătau altfel.

Era ceva „nou” să vezi oamenii în studio, dialogând cu masca la gură, la o distanţă mai mare decât de obicei. Priveam mai atenţi parcă decât de obicei, în încercarea de a-i auzi mai bine, pentru a deduce cine cu cine vorbeşte. Iar în intervenţiile online, pe Skype, priveam şi uneori chiar mă amuzam. De ce? Pentru că fiecare invitat încerca să-şi facă singur încadratura pentru TV, cum se pricepea mai bine. Unii puneau telefonul pe masă şi se vedeau numai barba şi tavanul, alţii stăteau cu spatele la sursa de lumină, deci faţa în întuneric etc.

Desigur că, atât cât timpul de pregătire permitea, şi eu şi colegii din regie făceam eforturi să corectăm acele imagini, prin dialog telefonic, astfel încât la TV să fie o imagine cât mai aproape de ce trebuia să fie.

Care sunt tool-urile pe care ar trebui să le folosească orice om de creație, care vrea să evolueze? Din ce te inspiri?

„Nu ştiu alţii cum sunt…”, vorba lui Creangă, dar la mine, profesional, funcţionează foarte bine provocarea. Provocarea în sensul bun, desigur! Spune-mi că „nu se poate” sau că „nu avem cum” şi aproape, involuntar, mi se activează funcţiile creative răspunzătoare de rezolvarea favorabilă a situaţiei.

Altfel, e ca în creaţia cinematografică: când în mintea regizorului s-au concretizat detaliile care fac filmul, filmul e gata! Nu mai rămâne decât să luăm în parte, fiecare segment, şi să-l recompunem real, cât putem noi de bine.

Care sunt cele trei amintiri din carieră care și-au lăsat o frumoasă amprentă?

Aş spune:

Primul spectacol de la Teatrul „Podul”
O colaborare mai veche cu maestrul Gheorghe Dinică
Regia „Baletului vizual” de la Digi24, ediţia specială de alegeri din 2014

Care este inputul pe care l-ai adus televiziunii din România prin tehnicile de orchestrare virtuală?

Eu, adică noi, Digi24, am încercat şi cred că am şi reuşit să dăm un vibe diferit conceptului „noua televiziune”. Calitatea imaginilor, succesiunea vizuală dusă discret în zona cinematografică, amprenta artistică inserată reportajelor, precum şi exploatarea studioului virtual, în direcţie jurnalistică, au reprezentat, într-adevăr, elemente de noutate, care au atras atenţia, în sensul bun, atât în rândul telespectatorilor, cât şi în rândul oamenilor de televiziune.

Reporterul, prin ochii tăi, este și un actor. Cum și-au adus aportul studiourile tale asupra „reprezentației” lui?

Da! Aşa este, reporterul este și un actor! Atât în studioul virtual, unde „nu vede” nimic altceva decât o mare de verde, trebuie să interacţioneze credibil cu plasmele virtuale sau cu imersivele generate de maşinile grafice, dar şi pe teren, unde, nu de puţine ori, e nevoit să filmeze „în racord” (mai multe cadre filmate separat, care mai apoi sunt lipite la montaj, într-o continuitate care pare făcută dintr-un singur cadru). Ca în cinematografie. Iar studenților mei de la Facultatea de Arte le spun asta şi-i invit, printr-o călătorie în frumoasa lume a televiziunii, să constate că aşa este.