Când porţi numele de Ghyka, amintirile de familie includ nume de domnitori, scriitori sau de sfinţi.
„Ţin la gândurile monseniorului Vladimir Ghyka care e în curs de a fi beatificat care este foarte apropiat de familia noastră. Spunea: "fără a cunoaşte sărăcia lumii, mizeria din lume e greu să judeci sau să acţionezi". Era un om care şi-a dedicat viaţa săracilor, oamenilor amărâţi, oamenilor în nevoie şi care a murit ca un martir în temniţele comuniste”, povesteşte Mihai Ghyka.
Familia Ghyka este de origine albaneză şi a venit în Ţările Române acum 350 de ani. De atunci, a dat Moldovei şi Ţării Româneşti zece domnitori. Prinţul Mihai este unul dintre cei mai respectaţi manageri din România, iar bunicul bunicului mamei sale a fost Grigore Gkyka Vodă al V-lea, domnitor al Moldovei. Pentru Mihai Gkyka cea mai importantă moştenire primită de la înaintaşii săi este şi cea mai mare... datorie şi responsabilitate: „În primul rând trebuie să fii la înălţimea numelui pe care îl porţi, trebuie să ai o ţinută, trebuie să ai o onoare, trebuie să ai un mod de a te comporta care să arate o continuitate de valori. Eram în liceu la prima oră de istorie, m-a întrebat profesorul (...) tu eşti din familia Ghyka? Şi i-am spus că da şi a zis: la mine o să ai fie 4 fie 10, nu există notă intermediară, tu nu ai voie să ai mai puţin de 10 dacă ştii mai puţin de 10 iei 4”.
Descendentul familiei Ghika s-a născut în anul 1971 în Bucureşti şi a copilărit în cartierul Balta Albă. Acolo a învăţat ce înseamnă „şcoala vieţii”, amestecat printre copiii muncitorilor.
Într-un cartier muncitoresc, dominat de blocuri comuniste, prinţul a învăţat şi ce înseamnă credinţa. Îşi aminteşte de anii întunecaţi în care românii luau Lumina Învierii pe ascuns şi cu frică.
Mihai Ghyka a emigrat în primăvara anului 1989 în Canada: „Eram ruşinat că nu-mi găsesc de lucru aşa că m-am dus la centrul de plasament într-o zi şi mi-am spus că cel mai bun lucru este să iau un serviciu pe care nu şi-l doreşte nimeni şi m-am uitat pe anunţuri care este cel mai prost plătit şi, care mi s-a părut cel mai prost era cel de spălător de vase într-un restaurant. M-au angajat imediat, am lucrat în vara aia şi am spălat vase câte n-am spălat după aceea în toată viaţa mea”.
Distanţa de România l-a apropiat şi mai mult de sărbătoarea Paştelui. I-a alinat exilul. Prinţul Mihai Ghyka nu şi-a pierdut speranţa niciodată. Ceea ce l-a ajutat să treacă peste momentele grele din viaţă a fost apropierea de Dumnezeu.
Prinţul este convins că a ales bine atunci când a hotărât să se întoarcă în România în anul 1996. De atunci a lucrat pentru mai multe corporaţii şi până nu demult a fost vicepreşedintele uneia dintre cele mai importante multinaţionale din România.
Educaţia primită în familie a fost extrem de importată pentru formarea sa. A învăţat de mic ce înseamnă eleganţa, nobleţea.
„Este destul de desuet să deschizi uşa unei doamne, portiera maşinii, doamnele nu mai au obişnuinţa asta, de multe ori trag ele portiera după dânsele sau îşi închipuie că nu vreau să conduc, că mă duc pe partea cealaltă sau ţin scaunul unei doamne la restaurant. Uneori, în America de Nord mi se spunea „dar sunt şi eu capabilă să-mi trag singură scaunul, nu am o dizabilitate”, povesteşte Mihai Ghyka.
Continuă să ducă mai departe bunele purtări învăţate în familie şi valorile înaintaşilor săi. El crede că România are suficiente modele iar tinerii ar trebui să le urmeze. Ei trebuie doar să fie ajutaţi să le "vadă".
În prezent, prinţul îşi dedică timpul restaurării conacului familiei din Vrancea. Visul lui este să refacă şi să consolideze ceea ce familia lui a construit timp de sute de ani: un mod elegant de a trăi.