Orice copil şi-a pus măcar o dată în dificultate părinţii cu întrebări. Este un fenomen absolut normal, care începe în jurul vârstei de 2 ani şi jumătate şi durează până la vârsta de 6 ani. Întrebările Antoniei sunt adevărate teste pentru mama sa, căreia nu îi este deloc uşor să ţină pasul cu fetiţa.
„Întrebările dificile au început să vină undeva, de pe la 3 ani”, spune mama Antoniei.
„Este o vârstă a curiozităţii începând cu 2 ani şi jumătate şi printre primele întrebările ciudate: de ce e zi?, de ce e noapte?, de ce vine luna seara?, de ce barză aduce un copil şi nu vin copiii altfel?”, afirmă psihologul Mirela Zivari.
Aceasta este doar una dintre discuțiile Antoniei cu mama ei:
„- Tu cum m-ai făcut pe mine?
- Din dragoste, din multă dragoste şi m-a ajutat Doamne Doamne!
- Dar eu credeam că m-a adus barza!”
„Povestea cu barza nu mi s-a spus nici mie, deci cu atât mai mult mi se pare la vremea asta perimată. Ar fi însemnat să ajungem să căutăm berze prin parc, că oricum ele îşi mai doresc un frate sau o soră şi să le vânăm pe cele care au în păturică un bebeluş”, povestește Oana Mihai, mama Antoniei.
„Orice întrebare pe care copilul o adresează părintelui, adultului, cadrului didactic important este să primească un răspuns cât mai aproape de adevăr”, considerul psihologul.
Există momente în care întrebările îi copleşesc pe părinţi şi evită să răspundă. Este însă, o mare greşeală, spun psihologii.
„Chiar dacă nu eşti pregătit şi nu ai un răspuns exact, e bine să îi transmiţi copilului că vei căuta într-o carte, vei încerca să te informezi şi în cel mai scurt timp îi vei da răspunsul potrivit”, explică Mirela Zivari.
„Sunt întrebări la care trebuie să stau puţin să mă gândesc, repet nu ca să mint, ci ca să-i dau un răspuns pe care să-l înţeleagă”, spune mama Antoniei.
„Nicidecum părintele nu poate să oprească marele „de ce”, să oprească întrebările şi curiozitatea, pentru că prin definiţie copilăria înseamnă curiozitate”, afirmă psihologul.