Întrebat cum este această perioadă pentru un director de teatru, Călinescu a răspuns că teatrul nu a dus-o niciodată mai greu: „Probabil că de 20 şi ceva de ani încoace, nepăsându-i nimănui care a stat acolo de cultură, suntem în această situaţie. Să aplici în teatru, spre exemplu, legea 1 la 7, să aştepţi adică să se elibereze 7 posturi ca să angajezi un om, asta e ceva...Să ne înţelegem, eu n-am spus că ne trebuie mai mulţi bani...Problema este că nu ţi se dau nici ăştia şi atunci examenul de management, proiectele, astea sunt o caterincă, pentru că nu pot fi puse în aplicare. Pleci de la primărie cu un buget şi nici nu ajungi la teatru şi afli că ţi s-au tăiat 25-30%. Asta este situaţia”.
Florin Călinescu nu este însă genul care să se lamenteze, așa că are la îndemână şi soluţiile de ieşire din această situaţie, care se lovesc însă de, ceea ce el numeşte, incompetenţă politică. „Există soluţii. Le-am scris de ani de zile pe hârtie. Dar este o incompetenţă politică şi administrativă fără seamăn. Repet, în ceea ce priveşte cultura. Acum nu discut de autostrăzi, spitale, şcoli sau de alte lucruri. Din păcate, am avut şi miniştri actori de meserie, care pur şi simplu şi-au dovedit incompetenţa faţă de această breaslă... De 23 de ani, România este condusă de nişte comunişti, de nişte socialişti, care nu înţeleg lucrurile astea.”
Despre cei care au condus înainte Teatrul Mic spune că fiecare a contat în felul său în viaţa şi dezvoltarea teatrului, dar că pentru cei care au venit după Revoluţie totul a fost mult mai greu. „Am parcurs cumva destinul fiecărui director care a fost înainte aici. Sigur că fiecare a contat foarte mult, chiar şi înainte de 1989. ... Dinu Săraru a fost un om potrivit la timpul potrivit, pentru că s-a bătut extraordinar de tare, şi trebuie să recunoaştem acest lucru, cu sistemul de atunci şi asta s-a văzut. După 1990 e mult mai greu, pentru că şi la Iliescu şi la Constantinescu sau Băsescu nu ştiu dacă avem vreo șase vizite la teatru, pentru toţi...primii-miniştri, guvernele şi aşa mai departe. Teatrul este ultima preocupare în guvern, cultura este ultima preocupare în guvern. Dar aproape toate sunt ultima preocupare acolo. Nu trebuie decât să enumerăm. În afară de răzbunări, de vendete politice, nu există un guvern care să fi intrat în istorie.”
„La Teatrul Național ar trebui să se joace numai teatru românesc. Nu are voie să nu își vadă de cultura lui națională. Teatrele mai de bulevard, ca să zic așa, trebuie să acceseze și repertoriu de bulevard”, mai spune Florin Călinescu.
Nici despre instituţii precum UNITER ori despre cronicari actorul şi omul de televiziune Florin Călinescu nu are vreo vorbă bună de spus. „Organizaţia asta personală, a lui Caramitru, nu prea are în vizor Teatrul Mic, deşi avem vreo două vitrine de premii luate în străinătate. Am avut vreo 10 ani Teatrul Foarte Mic axat pe experimente, pe regizori tineri, pe actori tineri, pe debuturi şi aşa mai departe. Dar se întâmplă ceva de neînţeles pentru mine. În momentul în care încerci să faci ceva, să faci un lucru altfel, apare de undeva o gaşcă de stafii, din ăştia care scriu. Acum, spre bucuria mea, ăştia nu prea mai au pagini de ziar, au rămas doar pe internet. ...Slavă Domnului că eu nu mă bazez pe ei. Eu nu am treabă cu criticii, nu-i invit, sunt într-o relaţie puţin mai specială cu dumnealor. Cu toate organismele astea, cu festivalurile.. ”
„Actorii nu acceptă niciodată că sunt dăruiți și nedăruiți. Institutul de teatru din România probabil are zeci de mii de absolveni. Nu numai din București. Suntem un popor foarte cultural. Toate universitățile au secții de teatru, e de ajuns să fie undeva facultatea X-ulescu și au făcut imediat cutare, cutare”, subliniază el.
„La noi e o disperare, nu are nimeni răbdare să consacre un format și să îl lase acolo. Niciodată nu m-au interesat divorțurile, scandalurile, dramele unor pupeze și pupăzoi. Eu aparțin unei familii care știe ce înseamnă decență, își consumă dramele și bucuriile în tăcere”.
În critica extrem de dură a modului în care se face azi televiziune nu a scăpat neatinsă nicio emisiune tabloid, ori „subiectele facile, piţipoancele de la ţară care fac televiziune ca să aibă bani de silicoane şi scandalurile de alcov”. „Ce poate face azi o fetiță căreia pe tren i se spune că arată bine? Face rost de euro pentru a corecta un eventual defect și știe că printr-o televiziune ajunge repede la un portofoliu de băieței. Televiziunea după 10 seara a devenit un târg de expus carne pentru așa-zișii băieți de Dorobanți. Criza a exacerbat totul, e o luptă ca în Fâșia Gaza aici”.