„În cartea asta a mea descriu toate întâlnirile nefericite pe care le-am avut și cum le-am rezolvat, cu optimism, cu umor, cu tenacitate, până la dispariția spaimei care mă copleșea deseori”, povesteşte actorul Valentin Uritescu.
Actorul n-a izbutit întotdeauna să iasă învingător din lupta cu propriile sale neliniști: „Datorită celuilalt din mine, piticului pervers și satanic care stă în fiecare dintre noi. Dualismul ăsta e caracteristic oricărei ființe. La mine e foarte dezvoltat! Pentru că sunt și Geamăn, sunt născut pe 4 iunie. Toată viața am trăit într-un soi de dedublare, a celui rău, care-l urmărea pe ăla bunul, necruțător. Mi-a fost foarte greu, mai ales când am trecut prin anumite cumpene, să rezolv această problemă, mai ales că trebuia să fiu într-un echilibru. Ei sunt într-un continuu conflict”.
Orice conflict între partea luminoasă și cea întunecată a lui Valentin Uritescu se stinge, însă, când se gândește la un loc special: cel în care s-a născut.
„Locul ăsta, pentru mine, este "câmpul pâinii". Care-i cam la mijlocul distanței dintre Orăștie și Alba Iulia, dacă mergi cu trenul. Acolo mustește de istorie: Lancrămul cu Blaga, Bințințiul cu Aurel Vlaicu, Sarmisegetuza... Domnule, sunt muuulte lucruri acolo! Bașca strămoșii mei! Țăranii din care mă trag eu”, afirmă actorul.
Neamul din care se trage Valentin Uritescu a făcut istorie. Are în arborele genealogic bărbați puternici, hotărâţi și mai ales, buni. „Iluștri! Moș Herlea e în cartea de istorie, a fost cu memorandumul la Viena. E ăla cu clopul pe genunchi și cu mustața pe oală, albă. Țăran, știa vreo trei limbi străine... Ăsta a fost un adevărat tribun!”
Actorii au multe fețe, joacă multe roluri si parca trăiesc mai multe vieți. Valentin Uritescu a preferat, însă, să joace întotdeauna cartea adevărului si a modestiei.
„Nu sunt chiar așa bun! Nu sunt un tip bun. Și nu sunt nici prost. În prima carte scriu despre turneele Teatrului Bulandra sau ale altor teatre în străinătate și anumite crâmpeie din satul meu și filmele făcute cu Nicolaescu. Mereu, în toate turneele astea, am avut o poziție altfel decât majoritatea. Și-atunci m-am întrebat: "Măi, nu cumva, eu sunt prost, nu văd bine, nu simt bine lucrurile? Nu cumva sunt eu prost, tâmpit, de ce sunt atât de sensibil? Așa m-am născut! Cu sensibilitatea asta, care mi-a stat împotrivă de câte ori a trebuit să iau o hotărâre”, spune marele actor.
Valentin Uritescu a simțit, pe scenă, și dureri care nu aveau nicio legătură cu personajul.
„Mi-am rupt un tendon înainte de a pleca cu Hamlet la Londra. Eu, jucam groparul și făceam un efort nebun. Eram clovn-gropar, așa l-a gândit Tocilescu. Cu durerea aia în mine dădeam clovnului o durere bizară, mă țineam cu mâna dreaptă, mergeam în diferite poziții, să mi se atenueze durerea aia. Clovnul este râsu-plânsu. Tocilescu, care și-a dat seama imediat de valoare - toată lumea zicea "Ce-i cu ăla, domnule?" -, n-a vrut să cheme doctorul, să vină să-mi aline chestia asta. Îți dai seama ce l-am înjurat!”, aşi aminteşte actorul, unul dintre dificilele momente trăite pe scenă.
Valentin Uritescu se uită cu bunătate și îngăduință la ce-a fost. A ajuns la o înțelepciune liniștitoare:
„Împlinind o vârstă, am căutat să mă retrag din toată treaba. Și, pentru că am tot notat, din clasa a IX-a, când mi-am făcut un jurnal, am tot umplut la caiete de s-a umplut un geamantan, am zis "Ia să vedem, poate că acum e momentul! Sunt la pensie..." Când am ieșit la pensie, am avut 10 ani teribili, mi-a mers din plin, am câștigat foarte mult, mi-am pus ceva bani la bancă. Acum e momentul să fac și ultima chestie a vieții mele: se spune, ca să nu trăiești degeaba, să plantezi un pom, să faci un copil, o casă și să scrii o carte. Asta mai lipsea. Și uite că Dumnezeu mi-a dăruit chestia asta, s-o pot scrie. Eu mă consider realizat ca actor: mă iubesc oamenii, mă știu toți. Mă trezesc că mă bucur de-o simpatie nebună!”
Chiar dacă s-a retras din viața publică, Valentin Uritescu a mai păstrat ceva care-l ține aproape de spectatori. Joacă în piesa „Spitalul comunal”, la Teatrul Metropolis.
În carte, Valentin Uritescu vorbește despre momentele importante din viața sa și despre oamenii care i-au marcat destinul. Cine i-a dat cel mai bun sfat?
„A fost de la moșul meu, de la bunicul meu. Toți ăștia din neamul meu, bărbații, au fost taciturni și urâcioși, cred că de-acolo ne vine numele! Parcă-l văd pe moșul, cu clopul pe ochi, băut tot timpul - avea 5 vii și vreo 7 grădini de pruni - apă a băut foarte puțin. Moșul mi-a spus așa: "Mă, băiatule, ca să dormi liniștit, trebuie să-ți rezolvi întotdeauna toate treburile pe care le ai de rezolvat!" Asta înseamnă mulțumirea sufletească: să-ți faci treaba. Și nu oricum! Să ți-o faci bine”, aşi aminteşte cu nostalgie Valentin Uritescu.