DIGICULT. Mălăele, fără măști
„Nu știu, cred că sunt și actor. De fapt, încercările mele, de-a lungul vieții, au stat într-o plăcută zonă a fatalității. Pentru că am debutat fiind un fel de pictor, un fel de desenator. Vorbesc de anul de grație 1971. Apoi am intrat la institut șI eram cel mai bun actor dintre caricaturiști șI cel mai bun caricaturist dintre actori. Neintegrabil în nicio comunitate. Între timp, lucrurile s-au mai mișcat și, iată, am ajuns în mod oficial desenator, pentru că fac parte din Uniunea Artiștilor Plastici, și sunt și actor, pentru că fac parte din UNITER”, spune el.
„Totuși, de fiecare dată când defilezi pe un anumit culoar, există o suspiciune a celor din jur: „Domnule, ăsta nu cumva e mai mult desenator decât actor?" Sau invers. Apoi m-am apucat de regie de teatru. A fost un alt scandal. Apoi de regie de film. Alt scandal. M-am apucat să scriu câte ceva...Nu prea știu ce sunt. În orice caz, băltesc în această zăpăceală confortabilă și, uneori, mă simt bine”, explică Horațiu Mălăele.
Când ești actor de comedie, lumea se așteaptă să fii mereu binedispus, amuzant, cu glumele „la purtător". În timp ce marii tragedieni impun respect, sobrietate și distanță. Horațiu Mălăele crede că, până la urmă, artiștii veseli nu sunt foarte diferiți de cei triști. „E un lucru știut: orice actor trage după el o trenă tragică. De obicei. Cred că sunt și actori de comedie justificat hazoși tot timpul, cum sunt și actori de comedie nejustificat hazoși. Un actor, fie el de comedie sau de tragedie, trebuie să se ia în serios. Dincolo de toate astea, el târăște după el propria-i viață și viața familiei lui, așa încât lucrurile nu sunt atât de vesele întotdeauna. Dar asta nu înseamnă că noi nu suntem niște oameni veseli, chiar dacă avem figurile astea”.
Omul de pe stradă crede că se poate trage de șireturi cu cel care-i face să râdă. Adesea, insistențele necunoscuților sunt de-a dreptul enervante. Horațiu Mălăele a constatat că lumea vrea să audă tot timpul bancuri de la el. „Uneori le zic. Alteori refuz. Mi-a plăcut povestea asta a lui George Vraca, pe care l-a agresat un general, spunându-i "Bă, spune-mi și mie o poezie!". George Vraca, dimplomat, i-a răspuns: "Dar după aia îmi trageți și dumneavoastră cu tunul?" E o poveste pilduitoare, ar trebui să fie o relație de reciprocitate: cel ce te obligă să faci ceva sau te agresează să-i spui ceva, ar trebui să vină și el cu ceea ce știe să facă. Atunci ar fi, cum se spune mai nou, un barter cinstit”, spune actorul.
Actor, regizor, pictor, caricaturist, scriitor. Mălăele are nenumarate talente. Unul singur îi lipsește, cel muzical. „Asta mi-ar mai lipsi! Nu, am debutat a fi afonul perfect și am ținut isonul acestei minime vocații. N-am nicio treabă cu muzica și nici dânsa cu mine. Deși aș vrea să surprind, la un moment dat, cântând ceva. Deocamdată nu pot. Dar poate voi reuși!”.
A jucat pentru un singur spectator
Deși are una dintre cele mai frumoase și mai invidiate profesii din lume, Horațiu Mălăele nu este întotdeauna cel mai fericit dintre pământeni. „La un moment dat îmi ajunge. E suficient dacă umblu pe același culoar. Atunci încerc să schimb dominanta și să mă ocup de altceva. De multe ori există o doză de lehamite. Atunci e bine să încerci să te regăsești în alte lucruri. Sunt foarte mulți care fac lucruri mărunte și sunt extrem de aplicați și bine dispuși făcând lucrul ăla. Asta e bine să faci: ceea ce crezi că poți să faci, ceea ce vrei să faci, ceea ce-ți place să faci, nu lucruri care ar plăcea altora să faci. Cred că este esențial pentru viața unui om”, mărturisește el.
S-a spus că „Horațiu este în stare, pentru publicul său, să meargă până la capătul lumi". A avut vreodată un public atât de slab, încât să nu merite nici măcar să iasă din casă pentru el? „Nu, n-am avut. Am fost într-o căsătorie superfericită cu publicul meu, chiar și în momentele de mare criză. Am avut un public fidel și prietenos. Asta, într-un fel, m-a ajutat. Indiferent cât de pretențios a fost, indiferent de cât de mult sau puțin a fost. Țin minte că am jucat într-un orășel de lângă Malmo, am fost chemați acolo, cineva ne-a spus Avem aici o comunitate mare, de vreo 4.000 de oameni, care muncesc în nu știu ce uzină și ar fi fericiți să vadă un spectacol. Ne-am prezentat acolo, nu făcuseră niciun fel de reclamă și, la un moment dat, a venit un spectator, la ora 7 fără un sfert. A căutat locul, după bilet, s-a așezat și a așteptat cuminte. S-a făcut 7 și-un sfert și n-a mai venit nimeni. A fost spectacolul unui singur spectator. Ne-am dus și am întrebat-o cine este și a spus c-a văzut pe internet invitația spre spectacolul nostru. Dar de unde veniți? Vin de la Stockholm. Câți kilometri ați făcut? 600, ca să văd acest spectacol. Atunci ne-am hotărât, împreună cu Teodosiu și Mircea Constantinescu, să jucăm spectacolul. A fost o chestie bizară, dar de-o mare bucurie, de partea amândurora”, povestește Horațiu Mălăele.
Uneori, actorul învață o lecție de la public. Dar cele mai importante lucruri se deprind pe scenă. „Poate umilința. Trebuie s-o înveți într-un fel, ca să ai cunoștință de ea. Să fii ascultător, să fii supus, mai ales dacă cineva vine cu niște propruneri care sunt chiar împotriva ideilor tale de a duce la capăt un personaj sau de a crea o scenă. Ar trebui să fie cineva în sală, care se numește regizor și care are perspectiva întregului, căruia trebuie să i te supui. Indiferent dacă, uneori, greșește”.
„România, țara tristă plină de umor”
Horațiu este foarte atașat de România noastră cea de toate zilele, „o țară tristă plină de umor". Un loc din care n-a avut puterea să plece. „N-am vrut să plec, pentru că sunt născut român. Părinții mei s-au născut aici, aici e casa mea. Cum să plec din casa mea? Să plece ei! Spunea cineva, creând un paradox: Nu moare lumea asta, să scape de mine! De ce să plec? Ca să trăiesc puțin mai bine dincolo? Aș fi trăit foarte puțin mai bine. Poate. Visceral am simțit că nu e bine s-o fac. În momentul când am lucrat în străinătate, la filme pe care le-am făcut acolo sau la rolurile din piesele jucate acolo, nu pot să spun că m-am simțit în largul meu. Am avut bucurii temporare. Doar atât. Depărtarea e un lucru rău. Întrebarea fiind depărtarea de ce? Nu poți să-ți explici, dar undeva, în subsolul tău, lucrurile încep să se agite și-ți dai seama că nu e bine ce faci”.
Familia, prietenii sunt cei care te țin într-un loc, indiferent de cum sunt vremurile. Dar Mălăele a trăit, chiar și în comunism, vremuri bune: a avut alături oameni excepționali, care l-au învățat pe tânărul de atunci boema. Astăzi, confrații săi din noua generație nu mai au parte de asta. Poate ar trebui să-i învețe el însuși ce înseamnă să fii boem. „N-am cum! Nu mai e locul, nu mai e cadrul, nu mai timpul, lucrurile s-au agitat, e o altă dinamică, un alt spațiu. Lucrurile au luat-o razna din multe puncte de vedere, e foarte greu să mai aduni o boemă. E foarte greu, pentru că nimic nu mai e cum era. E altfel, nu e mai rău. Altfel-ul ăsta a tăiat puțin maioneză și lucrurile se îndreaptă în altă direcție. Poate se vor naște alte forme boematice sau boemiene”, subliniază actorul.
Astăzi, românul se coalizează cu ceilalți și protestează doar în fața calculatorului. Când vine vorba de ieșit în stradă, își amintește brusc că are ceva foarte important de făcut. Apatia nu funcționează, din fericire, când vine vorba despre teatru: sălile sunt pline, multe spectacole se joacă în continuare cu casa închisă. „Pentru că avem un public frumos. Un public maleabil și ductil, care se lasă după orice formă de spectacol, indiferent că este clasic sau futurist, curiozitatea îl împinge în sală. E un public fidel, îi place să comenteze, îi place să trăiască lucrul ăsta care se înalță spontan în fața lui. E o mare bucurie”, spune Horațiu Mălăele.
Publicul despre care Horațiu Mălăele vorbește în termeni elogioși este același care-și lasă telefoanele deshise în timpul spectacolului? „Se-ntâmplă! N-o face intenționat. La o sală de 1.000 de locuri, cum are sala Naționalul bucureștean, unul e surd, unul poate e handicapat, unul poate că nu știe ce face, altul e distrat, altul adoarme, în timp ce au anunțurile alea pre-spectacol. Se-ntâmplă. Asta nu mă deranjează. Evident, m-ar deranja dacă ar face-o cu obstinație sau dacă ar face-o intenționat”.
Horațiu Mălăele spune că actorul și umilința fac casă bună. Restul lumii crede însă, că artiștii sunt, dincolo de orice, monumente ale vanității.
„Vanitatea și orgoliul pe care le bănuiți în spatele actorilor sunt mai mult prefăcute. Actorii sunt o plămadă cu totul și cu totul specială, o comunitate timidă, extrem de sensibilă. Această comunitate, de multe ori, caută să-și mascheze sensibilitatea, vulnerabilitatea, natura plăpândă. Și atunci mai pune măști: masca vanității, masca obrăzniciei. Dar îi cunosc foarte bine - și-aici chiar aș vrea să aveți încredere în mine - sunt niște oameni extrem de plăpânzi și de sensibili”, subliniază Horațiu Mălăele.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
