BONTON. Dan C. Mihăilescu: Vacilor noastre de la ţară, dimineaţa, când mergem să le mulgem, le spun mereu „Săru'mâna doamnă”
Despre cei 7 ani de acasă
„Maică-mea mi-a spus mereu să fiu atent în afară. Deci tu trebuie să fii bun, ca să îi ajuţi pe ceilalţi. Să fii modest, smerit, să nu ceri. Nu ţi se cuvine niciun lucru. Tu trebuie mereu să dai”, spune Dan C. Mihăilescu.
Despre regula de politețe
„O regulă anume nu pot să vă spun, dar am un principiu anume: eu ţin foarte mult la bătrâni. Astăzi bătrânii sunt priviţi de puştani, prin metrou, prin tramvaie, cu un ochi destul de dur: Mai stai bătrâne acasă, că te caută Moartea acasă. Deci este un fel de război civil mascat. Dar eu, dacă ţin la un lucru, este reverenţa, respectul, plecăciunea sufletească în faţa celui mai în vârstă. Şi asta pleacă şi de la un respect faţă de ideea de autoritate, care astăzi dispare şi din şcoală, şi din religie, şi dinspre armată. Nu spun acum să ne plecăm în faţa învăţătorului, în faţa preotului, în faţa ofiţerului. Dar ideea de autoritate şi de bună ierarhizare, dă societăţii o rânduială anume”, consideră criticul literar.
Despre România civilizată
„Să ştiţi că noi cam dispreţuim chestia aia veche cu ospitalitatea românească. Hai, dom'le! Mă laşi cu ospitalitatea?! Ei bine, să ştiţi că eu ador această psihologie de cerdac. Când mă duc în Ardeal, mie nu prea-mi plac acele case cu ziduri mari, cu porţi mari, îndărătul cărora nu vezi nimic. Eu sunt un om de sud sau subcarpatic, pentru care sufletul românesc stă mereu în ceardac, în logia brâncovenească, în balcon. Nouă ne place să fim mereu înspre lume, înspre ceilalţi. Şi dacă-mi place un lucru... E cam vechi. Acum vreo 30 de ani, în Maramureş, când mergeam prin Ieud, Huhea, Dragomireşti, pe la ora 6-7 seara auzeai: No, poftiţi la masă. Nu te ştiau, nu ştiau cine eşti. Erai străin de loc, nu vroiai nici măcar să mănânci nimic. Dar ideea că dacă treci pe lângă casa mea, trebuie neapărat să vii şi la mine în vizită, această psihologie de cerdac care i se oferă celuilalt, îmi pare un lucru foarte bun şi, din păcate, demodat. Prea ne-am închis înăuntrul nostru”, povestește Dan C. Mihăilescu.
Despre România necivilizată
„Poate este un termen dur, este un termen incorect politic, dar ăsta vreau să-l expun. Îl preluaţi - bine, nu - nu. Ţiganizarea. Ţiganizarea în partea ei rea. Există şi o parte bună: nomadismul, arta, spectaculosul, culorile. Da, deci există un simţ artistic ţigănesc extraordinar şi o bucurie de a fi. În acelaşi timp, cultul improvizaţiei în dauna sistematicului şi a rânduielii; obsesia de a distruge, de a rupe, trăind de azi pe mâine, urât. Aruncăm bani. Spargem banii, coco. Că aşa vrea muşchii mei. Deci toate chestiile astea de vulgaritate, de scuipat seminţele, faptul că spaţiul dimprejur, spaţiul comunitar, spaţiul civil este înţeles greşit fundamental. Noi spunem că este spaţiul nimănui. Ei bine, nu. Spaţiul comun este spaţiul tutror. Până când vom reuşi să refacem această textură în care toţi ceilalţi să ştie că libertatea nu e libertatea de a traversa pe roşu. E libertatea de a-i face pe toţi ceilalţi să traverseze numai pe verde. Deci libertatea înseamnă constrângere, regului disciplinare, ierarhizare. Şi nu... fac ce vrea muşchii mei”, susține criticul.
Despre modelul de bună-cuviință
„De la şcoală, într-a întâia şi a doua, am luat cutezanţa profesoarei, a învăţătoarei de a lăsa un bâlbâit, obez, acneic, transpirat cum eram eu să povestească. Mi-a dat ore în şir să spun basme celor mici din jurul meu. Dar modelul meu formativ, poate e mult spus, s-a numit Ioan Alexandru. Este cel mai mare poet creştin al românilor, dintotdeauna. Dacă ar fi să rezum ce am luat de la el cel mai bun, am luat o deviză a vieţii mele. Şi asta este mult spus. Deviza lui Iisus. Foarte simplă şi foarte frumoasă: fiţi buni. Ajunge zilei răutatea ei”, își amintește el.
Despre întâmplări politicoase
„Un gest care m-a frapat şi mă frământă şi astăzi. Eram acasă la Alexandru Paleologu, boierul. Era cu vreo câteva luni înainte de moarte. Stătea într-o sofa, băgat aşa între perne, cu bastonul. Nu putea să se mai ridice. Ei bine, când am plecat, eram cu soţia mea, cu Tania. Doamne, şi n-am să-l uit... A durat un sfer de oră. A vrut neapărat să se ridice din canapea, să-i sărute mâna ei. Noi eram înnebuniţi. - Domn' Paleologu, staţi aşa, că nu-i nevoie! - Nu, dragă. Stai aşa! Şi s-a împins în baston, cu picioarele, cu mâinile, cu coatele, s-a târât. Până s-a ridicat tot, cu papionul, era roşu la faţă, dar era fericit că poate să-i sărute mâna când pleacă. Altă lume...”, povestește Dan C. Mihăilescu.
Despre cum se cunoaște o doamnă
„Eeee... O doamnă, pentru mine, se cunoaşte în primul rând după mers. Îmi pare foarte rău că trebuie să vă spun. Dacă o lăsaţi bine, dacă nu, nu. Dar să ştiţi că eu ador vacile. Stau cu vaca la păscut şi îmi place să o aud cum rumegă. Vacilor noastre de la ţară, dimineaţa, când mergem să le mulgem, le spun mereu „Săru'mâna doamnă”. Pentru că vaca, dacă ştiţi cum merg vacile prin Răşinari, la Ipoteşti, seara la ora şapte, când se face coadă de maşini cu numere din toată Europa, în spatele vacilor care se duc fiecare la casa ei. Acum, sigur, nu pot să compar. Dar vreau să vă spun că mersul unei doamne... Deci, în primul rând, o doamnă. Puştoaicele de astăzi, care sunt numai cu ghete, care vor să conducă numai 4x4, chelboase, scuipând, înjurând la tot pasul, nu pot fi nişte doamne. Doamnele pe care le-am prins eu merg princiar, fac paşii mici şi au oroare de artificii”, consideră el.
Despre cum se cunoaște un domn
„Esenţa la tot ce am învăţat eu în viaţă se află într-un cântec a lui Jean Gabin, care este el la 80 de ani şi spune că de-a lungul vieţii a vrut să vadă ce e viaţa, care-i misterul, care-i taina vieţii. La 20 de ani eram dragoste, băutură, afirmare. La 30 de ani eram să-mi fac o casă, copii, familie. La 40 de ani vroiam să fiu mare în lume, în societate. Şi vine spre 80 de ani şi atunci se întreabă: bun. Şi ce ai învăţat? Ce ştii? Que est que tu sais? La care el, iluminat spune: da, acum am 80 de ani. În sfârşit. En fin, je sais que on sais jamais. Adică, în sfârşit ştiu marea taină a vieţii. Despre toate marile întrebări, nu ştii absolut nimic. Şi mai am un lucru, ca morală a fabulei. Ţin foarte mult, pentru ziua de azi, la vorba lui: Oameni buni, nu mai ştim ce e adevărul, ce e binele, ce e dreptatea. Nu avem decât să scoatem frumuseţea la bătaie”, spune Dan C. Mihăilescu.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
