BONTON. Cu respect, Aurora Liiceanu. O doamnă se cunoaşte după...
Cei şapte ani de-acasă
Cred în acei şapte ani de acasă pentru că ţin foarte mult la proverbul ăsta care e foarte frumos: ce nu a învăţat Ionuţ, nu mai învaţă Ion. Nu cred că afectul, afectivitatea păritească, este ceea ce salvează lipsa de caracter a unui copil care învaţă lucruri proaste. În primii şapte ani de viaţă copilul învaţă mai mult comportamente decât să înveţe cunoştinţe, nu învaţă geografie, istorie...asta mai târziu. Dar acei ani sunt foarte importanţi pentru că în perioada aia înveţi să te concentrezi, să termini un lucru, ce spui să duci până la capăt, să ai priorităţi, felul în care percepi lumea, înveţi în primii şapte ani, bineînţeles şi cu dimensiunea ei etică şi comportamentală. Poţi să înveţi altruismul... pentru că şi sentimentele se învaţă. Eu am fost crescută cu foarte multă...nu severitate din punct de vedere afectiv, severitate din punct de vedere comportamental. Am să dau un exemplu: tatăl meu mă întreba „Fierbe ceaiul?" Şi eu răspundeam: „Nu auzi că bolboroseşte?" Iar el îmi spunea: „Eu te-am întrebat dacă fierbe. Ai trei răspunsuri: da, nu şi nu ştiu. Ce legătură are cu bolborositul?" Sigur şi eu aveam dreptate, pentru că săream nişte etape: ceaiul când fierbe bolboroseşte, deci sar peste asta. Dar în felul ăsta formezi o oarecare logică în felul în care te raportezi la realitate. Ca să nu spun chestii care contează foarte tare, chiar astăzi am avut o discuţie cu cineva, eu stând pe o stradă pe care se plimbă părinţi în semi-pijama cu câinii pe care i-au dorit copiii şi copiii dorm şi sforăie în casă. Iar părinţii aleargă înainte de slujbă în chiloţi şi pijama ca să fugărească câinele. Faci asta o dată, de două ori, de trei ori, a treia oara duci câinele, faci ceva. Nu poţi să îl laşi, pentru că se creează o relaţie din asta flexibilă: el se lasă, tu te laşi...încropită, o formă ambiguă care nu e profitabilă. În perioada aceasta de primii şapte ani, copilul trebuie să înveţe foarte bine care e diferenţa dintre nepăsare şi libertate.
Regula mea de politeţe
Ţin foarte mult la autoritatea părintească, cred că e foarte importantă autoritatea, nu dictatura. Să dau un exemplu dn copilăria mea: am făcut-o pe sora mea tâmpită. E un cuvânt pe care nu l-am folosit şi nu îmi place să îl folosesc nici în relaţiile cu cei mai mici. Tatăl meu mi-a spus să îmi retrag cuvintele. Şi eu am spus: „tâm-pi-to" (trăgând aer în piept). Şi s-a oprit şi sincer să vă spun, nu mi-a tras o palmă, deşi mă aşteptam. Mi s-a părut că soluţia mea e atât de creativă şi eram atât de mândră încât puteam să suport şi o palmă. Vedeţi, în situaţii ca astea trebuie să ajungi şi la o relaţie din asta mai friendly, mai prietenoasă cu copilul. Dar nu ţin la „sărut mâna", nu cred că din asta se vede...pentru că poţi să joci foarte bine, să te porţi formal foarte frumos cu cineva şi de fapt să nu dai două parale pe persoana respectivă. Cred că tocmai această componentă de onestitate şi de deschidere trebuie să intervină în raportul dintre oameni, indiferent de vârstă.
O să vă mai dau un exemplu: mi s-a întâmplat să spun de un prieten al tatei că e bou, la o vârsta nu foarte avansată, pre-adolescentă. Bineînţeles că am fost imediat pusă la punct: cum poţi să faci pe un domn cu părul alb bou? Şi am spus: pentru că este bou. Două zile m-am frământat cum să îi demonstrez că am dreptate. Şi după două zile, tatăl meu fiind profesor, i-am spus:
- „La şcoală ai tot felul de copii, da? Unii mai proşti alţii mai deştepţi... ai şi boi, nu?
- Am şi boi!
- E, boii aia îmbătrânesc şi tu mă pui să îi respect!"
Am avut dreptate! Pentru că vârsta este relativă.
România necivilizată
Îmi place să văd că relaţiile dintre bărbaţi şi femei sunt mai pe faţă, dar ceea ce nu îmi place deloc este că nu mai putem defini cuvântul intimitate, discreţie. Astea s-au dus cu desăvârşire. Îmi displace foarte mult la români narcisismul, faptul că nici politicienii, nici oamenii de cultură, nici artiştii, nici oamenii care sunt prezenţi în talk show-uri nu merg până la capăt să spună anumite lucruri pe care le facem foarte urât şi foarte rău, noi. Noi! Această nebunie românească de a nu se responsabiliza în eşec este generalizată. De când eşti mic ţi se spune că ruşii ne-au furat, turcii ne-au furat, grecii ne-au furat, iar noi am stat şi ne-am uitat ca la Mioriţa la cer că suntem fatalişti. Ca şi când noi nu suntem parte în proces. Orice relaţie are doi termeni, nu un singur termen
Întâmplări nepoliticoase
Am mers odată cu tramvaiul şi exact pe unde cobora lumea era lungit un beţiv. Absolut toată lumea - şi femei, dar şi bărbaţi, totuşi forţa fizică a bărbatului trebuie recunoscută în toată umilinţa noastră feminină - toată lumea sărea, ca ţânţarii, săreau peste el ca să coboare. Nimănui nu i-a trecut prin cap să îl ia de un picior şi să îl mute paralel cu drumul. Această neimplicare cu ţâfnă mă supără extraordinar la unii oameni. Care e diferenţa între eleganţa în comportament şi disciplina socială pe care trebuie să o avem trăind între noi? Sigur, disciplina e un algoritm pe care trebuie să-l realizezi, dacă vrei să fii elegant atunci trebuie să pui nişte grade de complexitate. Eu cred că, unui om deştept, dacă-i faci o observaţie binevenită, îţi mulţumeşte. Dacă-i prost, se supără.
O doamnă se cunoaşte după...
O doamnă este o raritate astăzi. Pentru că democratizarea relaţiilor a atins într-un mod nefericit o latură de comportament interpersonal între bărbaţi şi femei. Când femeile deveniseră foarte "bărbătoase", una din feministe a zis: înapoi la voaluri dacă vreţi să nu pierdem lupta. Şi pe bună dreptate! Asumă-ţi feminitatea! Postura poate e mai importantă decât cârpele de pe tine.
Un domn se cunoaşte după...
Un domn este în primul rând o persoană care ştie să păstreze distanţa fizică. Care nu vine să te întrebe ceva şi îţi suflă în nas sau se sprijină de tine. Un domn trebuie să ştie să se poarte şi un domn ştie să se îmbrace cum trebuie, un domn trebuie să fie învăţat cum să se poarte cu o femeie şi cum să recunoască o doamnă, pentru că a învăţa un bărbat să fie domn, îl învaţă o doamnă, dacă are norocul ca mama lui să fie doamnă, atunci îl învaţă bine.
Am învăţat că...
Am învăţat că e foarte mult relativism în tot ce se întâmplă în viaţă. Nimic nu este bătut în cuie. Am învăţat să văd în relativitatea ei şi frumuseţea şi urâţenia şi deşteptăciunea şi prostia şi variaţia uriaşă a lumii. Diversitatea este forţa vieţii, în momentul în care devenim uniformi şi semănăm unii cu alţii, contagiune socială, roboţi şi aşa mai departe, s-a dus exact ce e mai fermecător în viaţă. Aşa cred.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
