PASTILA DE LIMBĂ. Ce înseamnă, de fapt, verbul „a linșa”, folosit greșit pe stradă, dar și în presă

A început sezonul petardelor, iar internetul este plin de oferte ilegale

Înotători lăsați fără bazin, după ce căldură și apa caldă au fost sistate din cauza unor datorii de sute de mii de lei

Câți bani reușesc să economisească, în medie, românii de la o lună la alta și ce fac cu ei

Vreme extremă în România. Vântul puternic a făcut prăpăd în mai multe județe

Mai mulți copii de la o grădiniță din Timișoara au ajuns la spital cu simptome de toxiinfecție alimentară

Mașini vandalizate într-o parcare din Constanța. Șoferii și-au găsit cauciucurile sparte

Doi nevăzători, agresați într-o biserică din București, după ce au intrat cu câinii ghizi. „Ne-au amenințat că ne taie picioarele”

Proprietarii de cafenele și Fiscul se luptă în instanță pentru TVA la cafea și ceai

Copiii români de la țară, victimele sărăciei

Avem de-a face, în acest caz, cu un verb cu lipici la public, un verb care a ajuns să-i placă în egală măsură omului de pe stradă, vedetei şi ziaristului care scrie în presa de cancan.

Nu se ştie precis de ce „a linşa" e un verb cu priză la mase, după cum n-am idee din ce motiv cei care-l folosesc nu au grijă să se intereseze ce înseamnă de fapt. Le e suficientă deducţia - corectă, de altfel - că sensul verbului respectiv vizează un act de violenţă fizică.

Mai simplu spus, mulţi dintre utilizatorii verbului „a linşa" văd în el un sinonim pentru „a chelfăni", „a snopi" sau „a bumbăci".

Şi asta nu e tot. Vorbitorii care aleg deducţia în dauna informării sunt convinşi că linşajul e un procedeu individual, „one on one", prin care X îl bate măr pe Y pentru cine ştie ce pocinog: o datorie neplătită, o ocheadă aruncată prietenei, o înjurătură la beţie şi aşa mai departe.

Din această necunoaştere a termenului rezultă formulări de două ori incorecte, după cum ne vom lămuri de îndată ce vom ilustra abaterea prin câteva exemple, aşa cum procedăm de obicei.

Înşelată în amor şi temperamentală ca o dansatoare argentiniană de tango, soţia unui manelist şi-a ameninţat rivala cu represalii: „Astâmpără-te, nebuno, că vin peste tine şi te linşez!". „A linşa" sugera aici o păruială zdravănă, urmată de un dat sănătos cu capul de şifonier şi o porţie de şuturi la partea moale.

La sfârşitul unui meci stricat de arbitru, un spectator a fost auzit glăsuind cu tandreţea şi acurateţea specifice peluzei: „Râsule, în locu' la băieţii ăştia, te linşam de-ţi mergea fulgii". Să fim de acord că nu putem pretinde acord într-un moment de o asemenea încărcătură.

Un părinte ultragiat de comportamentul nu tocmai curtenitor al unui profesor faţă de elevi i-a declarat reporterului TV care-l îndemna să-şi spună păsul: „Domnule, cum adică să dea în băiatu' meu? Păi ia să rămân eu singur în clasă cu profesorul ăsta, să-l linşez două-trei minute şi să văd dacă după aia mai ridică mâna la copii."

Şi-acum, să dăm fuga la un dicţionar. La dexonline, de pildă. O căutare de câteva secunde ne lămureşte că linşajul e un procedeu colectiv, nicidecum individual. În plus, e un procedeu în urma căruia victima rămâne fără suflare.

Linşajul este definit drept „uciderea fără judecată a cuiva de către o mulţime agitată", iar verbul „a linşa" înseamnă „a ucide pe cineva prin linşaj". Există şi o legendă etimologică potrivit căreia termenul „linşaj" (în engleză, lynching) ar proveni de la numele lui Charles Lynch, judecător, politician şi revoluţionar american care ar fi abandonat ideea de proces şi ar fi îndemnat la uciderea fără judecată a unor simpatizanţi ai britanicilor în timpul Revoluţiei Americane din secolul al optsprezecelea.

Însă chiar dacă varianta aceasta nu e pe placul tuturor, putem conchide că linşajul implică ideea de grup sau mulţime aţâţată şi că sensul lui nu e de „bumbăceală" sau „căpiere în bătaie", ci de ucidere.