Minunata lume nouă. Cât de actuale sunt distopiile?
În anul 1932, scriitorul britanic Aldous Huxley publica romanul distopic „Minunata lume nouă”. Societatea imaginată de autor era populată de oameni creaţi pe bandă rulantă, condiţionaţi să acţioneze la comandă, privaţi de orice libertate sau de opţiuni individuale. În acelaşi registru distopic, în anul 1948, George Orwell a scris romanul „1984”. O carte despre modul în care puterea absolută, Fratele cel Mare, controlează individul şi societatea: prin supraveghere continuă, prin informaţii manipulate în favoarea partidului şi...prin propagandă.
„Asupra oamenilor naturali, acţionează partidul. Acţionează monstrul acesta totalitar, specific secolului XX, Orwell a scris în 1948 cartea, dar a avut această presimţire, această intuiţie vizionară, numai din datele URSS-ului şi proaspăt prăbuşitului hitlerism, de atunci. Or, acolo ce se întâmplă cu oamenii? Oamenii sunt striviţi. Li se frânge conştiinţa. Sunt aduşi în genunchi din toate punctele de vedere. Asta se întâmplă în Orwell, presiune asupra oamenilor până când conştiinţa lor este dizolvată, ajung nişte legume, supuse marelui frate. Ei, Huxley ce face? E mult mai eficient. Ce să ne chinuim, să ne canonim cu propagandă, cu manipulare, cu condiţionare psihică? Condiţionăm oamenii de la naştere, ca să nu mai avem probleme. Îi programăm genetic, nu mai avem hazard deloc, ştim că se va naşte un psiholog, un muncitor, un alfa plus, un delta, şi atunci este mult mai uşor de controlat societatea şi de eliminat accidentele umane din ea. Mult mai uşor decât în societatea distopică a lui Orwell”, a explicat gazetarul și scriitorul Cristian Tudor Popescu în emisiunea „Digicult” de la Digi24.
„Vremea mânzului sec”, distopia lui CTP: Când scriam această carte, mă simțeam liber
„Vremea mânzului sec” este un roman scris de Cristian Tudor Popescu în anul 1988 şi reeditat în 2019. Cartea spune povestea lui Valentin Stănescu, zis şi Mânzul.
Protagonistul se simte captiv în societatea totalitară din România comunistă a anilor 80. Lucrează la un institut de tehnologie a „colgherelor", un termen inventat de autor, şi caută evadarea din realitatea politică sinistră în care este nevoit să trăiască.
Cristian Tudor Popescu: „Vremea mânzului sec” nu este o carte huxleyană, nu e de tipul lui Brave New World. Oamenii nu se nasc programaţi aici. Ei sunt supuşi presiunii partidului, mă rog, a maşinăriei totalitare, dar totuşi, au fost cândva oameni.
Reporter: Am făcut o legătură cu Huxley în sensul în care oamenilor din Brave New World li se dădea să consume soma pentru a li se părea că sunt fericiţi, deci o fericire iluzorie, aşa cum personajul dumneavoastră şi personajele din carte beau, fumează în exces, îşi creează propria lor fericire...
Cristian Tudor Popescu: Una dintre erorile ceauşismului a fost faptul că nu a dat liber la consumul de droguri în România, în anii 80. Dacă dădea liber, probabil că Revoluţia ar fi întârziat mult. Pentru că... Care este reacţia, de fapt, a individului, a insulei, a umanului strivit de totalitarism? Prima reacţie nu este, vorbind în majoritate statistică, lăsăm revoluţionarii de profesie, cei care au vocaţia asta din naştere şi n-a fost reprimată prin nişte condiţionări ca-n Brave New World. Nu! Omul, să-i spunem, standard. Omul obişnuit. Reacţia la presiune nu este revoluţia. Nu este să iasă-n stradă să protesteze, să creeze o mişcare împotriva sistemului totalitar, nu. Prima reacţie este evadarea. Este fuga din faţa realului în ceva. În ceva ce? Dacă ai la dispoziţie ceva fin, o cocaină, atunci te duci în cocaină. Aveau unii, şi-n comunism aveau la dispoziţie cocaină, de pildă, Ion Barbu, marele poet şi matematician, a prizat toată viaţa cocaină, el avea posibilitatea asta, eu n-am avut, că n-aveam de unde să fac rost de cocaină. Nu ştiu, poate dacă aş fi avut de unde, poate că aş fi luat. Nu ştiu. Atunci, în acei ani. Şi atunci, foloseai pentru evadarea asta, ce să foloseşti? Alcool. Bine, da' nici ăsta nu se mai găsea atunci. La un moment dat nu se mai găsea decât vin spumos sau spumant, cum îi spunea, stăteau sticlele aliniate acolo. Vă daţi seama ca s-ajungi să te-mbeţi cât de cât corespunzător, câte sticle de strugurel din ăla, zmeurată din asta ce era acolo, în sticle de vim spumos, trebuia să bei. Când aveai la dispoziţie o sticlă de Stalicinaia, de votcă rusească, de Zobrovca, poloneză, ăla era Paradisul. Aia era soma lui Huxley.
Sexul, şi el putea fi o soma. Să te facă să uiţi. Toate astea ajungeau la un moment dat să nu te mai satisfacă. Nu mai era suficient, nici să bei, nici sexul, nici să visezi cu ochii deschişi, ce puteai să faci? Eventual să scrii. Nu? Păi scrisul era o formă de eliberare. În clipa în care puneai pe hârtie, nişte rânduri, despre care ştiai că nu se află sub controlul nimănui, doar al tău, asta îţi dădea o senzaţie de eliberare. În momentele în care scriam această carte, mă simţeam liber.
Malaxorul totalitar al minciunii
În anii 40, Aldous Huxley vorbea despre una dintre cele mai odioase forme de anihilare a individului în societate: crearea dictaturii fără lacrimi. Aceea în care oamenii, sub impactul covârşitor al propagandei, ajung să-şi iubească robia. În cartea lui Cristian Tudor Popescu, Mânzul, personajul central, tocmai acest lucru vrea să evite: să fie înghiţit de uriaşul malaxor al ideologiei comuniste.
Reporter: De ce Mânzul lucrează la un Institut de cercetare a unui termen fantezist?
CRISTIAN TUDOR POPESCU: În spatele acestui concept este sentimentul absurdului zilnic pe care îl trăiam în acei ani. În fiecare zi, când auzeai şuvoiul ăla de vorbe care năvălea asupra ta dinspre partid, de la diverşi cu care aveai de-a face - şi aveam de-a face atunci cu tot felul de aparatnici, culturnici, pentru că mă ocupam cu science-fiction-ul şi science-fiction-ul atunci era o activitate dubioasă, considerată la limită de către autorităţi, era strict supravegheată de Securitate. De ce? Pentru că nu se ocupa cu realul. Şi orice deviere de la realitate era imediat suspectabilă de interpretări. (Şi atunci aveam la fiecare dintre taberele, întâlnirile, mă rog, congresele noastre ca SF-işti, mulţi dintre securişti credeau că suntem o sectă, că SF-ul ăla vine de la un sfânt ceva, aveam întotdeauna unul, doi sau mai mulţi securişti, care ne supravegheau. În ultimul congres SF din 1989, în septembrie, începusem să număr, făcând socoteala dacă nu cumva securiştii sunt în majoritate în sală, la Timişoara se desfăşura, da, îi recunoşteai imediat, n-aveau nicio legătură cu scrisul decât eventual cu ceva denunţuri, note informative, se vedea pe ei. Dar a fost unul, vezi? Viaţa creează literatură cum tu nu poţi ca scriitor. A venit într-o dimineaţă, era vreo 11:00, dar acolo aveau loc activităţi, nu? Cum zice Baudelaire: „cheflii se întorc, zdrobiţi de-a lor lucrări”. Deci, pe lângă literatură, acolo aveau loc şi alte activităţi. Şi, bineînţeles, toată lumea cu ochii umflaţi la congres a doua zi, să discutăm problemele science-fiction-ului, adică cum spunea tovarăşu Toma de la Comitetul Central al UTC, prezent printre noi acolo: „Eu înţeleg că sunt probleme cu cucerirea cosmosului, dar recolta trebuie strânsă bob cu bob de pe câmp”. La care, apare un băiat din ăsta tuns proaspăt, cu costumul stând pe el ca pe gard, destul de răvăşit, pentru că mulţi dintre securiştii ăştia tineri constatau că domnule, ce bine e la SF-ul ăsta, sunt şi fete p-aici, este şi un alcool câte ceva, s-au adaptat foarte repede. Şi ăsta vine chiaun acolo, intră între noi acolo în loja aia şi se uită spre mine şi zice: „S-a făcut prezenţa?”. Replică minunată, omului îi era frică că cineva a înregistrat faptul că el n-a fost acolo când trebuie şi poate că s-a spus ceva în legătură cu trecerea României la capitalism şi el n-a fost de faţă).
Reporter: Dacă aţi scrie astăzi această carte, probabil că nu aţi schimba mare lucru, poate doar referinţele culturale...
CRISTIAN TUDOR POPESCU: Silviu Lupescu, care este editorul meu de douăzeci şi ceva de ani încoace, mi-a spus când am ajuns la concluzia că vom reedita cartea, mi-a spus „ai de gând să faci şi tu ca...?”, n-o să spun cine, care a schimbat de vreo trei ori romanul pe care l-a scris înainte de 1980 şi-l updatează acum la fiecare ediţie, îl actualizează la ce se-ntâmplă, la ultima şedinţă de guvern. Nu, nicio vorbă. Nici vorbă, i-am spus că nu voi schimba o virgulă, i-am spus că voi introduce o singură propoziţie, într-un anume loc, în carte, pentru că acolo era insuficient de clar, în 1988 eu am spus un lucru acolo legat de esenţa postmodernităţii şi nu era suficient de clar exprimat. În aceşti 30 de ani mi-a fost mai clar ce voiam să spun acolo şi am introdus o propoziţie scurtă, asta este singura modificare faţă de 1988, în care am spus că e vorba în perioada postmodernă în care trăim, de mijloace magnifice pentru a atinge scopuri bicisnice. E o contradicţie din ce în ce mai flagrantă, ea poate fi exprimată şi altfel, dar una dintre modalităţi de a exprima această contradicţie absurdă, mijloacele se rafinează, devin din ce în ce mai perfecţionate, mai frumoase. Ia uitaţi-vă la telefonul pe care îl aveţi, ce minunat este el, şi ce se face cu telefonul ăsta, da? Care este un summum de mijloace, un triumf al inteligenţei umane şi la ce el este folosit?
REPORTER: ALIDA MOCANU
IMAGINE: CĂTĂLIN AVRAM
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
