Filmele care provoacă claustrofobie
Claustrofobia, angoasa, apăsarea prin care trece personajul generează toată suita de expresii şi de reacţii, toată explozia aceea de dramatism din film”, afirmă Flavius Policală, critic de film.
„A fost interesant să observ cum pe la jumătatea lui „Buried” deja începusem eu să resimt starea asta de apăsare, de claustrofobie, nevoia de a ieşi undeva într-un spaţiu un pic mai deschis şi, culmea, mă agasa inclusiv întunericul”, adaugă Flavius Policală, critic de film.
„Buried” n-a fost nici primul, nici ultimul film „claustrofobic”, care a dat fiori reci spectatorilor. Producţiile turnate în spaţii mici, strâmte, sau într-o singură locaţie au făcut istorie şi au consacrat regizori, actori şi directori de imagine. Pentru că lipsa decorurilor mari, a locaţiilor extravagante şi a efectelor speciale uriaşe înseamnă, de fapt, că scenariul trebuie să fie brici, actorii să joace impecabili, iar regizorul foarte original.
„Sunt filme care, din punctul meu de vedere cel puţin, sunt fie mari rateuri, fie mari succese. Nu prea există cale de mijloc în tipul ăsta de abordări”, spune Flavius Policală.
„În esenţă, în momentul în care te apuci să construieşti o poveste într-un spaţiu atât de mic, mizezi pe, inclusiv pe imagine, deşi e paradoxal, mizezi pe montaj, mizezi pe jocul actorilor, mizezi pe unghiuri de filmare”, spune George Mihalcea, critic de film.
„Sunt filme care se află într-un fel chiar la antipodul cinematografiei contemporane, cinematografiei de spectacol. Deoarece nu mizează pe explozii, pe efecte speciale, pe sclipiciul cinematografic pe care îl găsim în momentul de faţă atât de uşor în filme, ci mizează efectiv pe elemente de cinematografie pe care trebuie să le cunoşti foarte bine pentru a le executa ok în categoria asta”, spune Flavius Policală.
„Tatăl lor” în materie de subiecte mari filmate în spaţii mici a fost Alfred Hitchcock, al cărui „Rope”, un thriller psihologic din 1948, este studiat în universităţi pentru felul inedit în care a fost filmat şi montat. Producţia are, cu totul, fix 10 cadre secvenţă şi 80 de minute de tensiune.
„Hitchcock predă o lecţie de cinematografie acolo, camera se mişcă, dacă ne aducem aminte, se mişcă de-a lungul acelui apartament de tip tren fără pic de... tăieturile sunt ascunse în nişte planuri detaliu pe care Hitchcock le plasează extrem de inteligent. Unul dintre filmele fabuloase făcute într-un singur spaţiu, „Rope” începe cu un cadru exterior, cu apartamentul în care se va petrece acţiunea, după care se trag draperiile şi pătrundem pe acea scenă direct, iar Hitchcock mişcă tot timpul aparatul de filmat într-un cadru aproape continuu, pentru ca acele tăieturi de montaj sunt mascate de planurile acelea detaliu şi de continuitateea dialogurilor”, spune George Mihalcea, critic de film.
Succesul filmelor lui Hitchcock i-a făcut pe artişti să vâneze, realmente, aceste producţii, pentru că jocul actoricesc este cel mai bine pus în valoare când atenţia publicului nu este atrasă de locaţii şi efecte speciale.
„În categoria aceasta am văzut cele mai dese situaţii în care jocul actoricesc a fost aproape de un catharsis. Realmente, actorii sunt nevoiţi să dea dovadă de un joc actoricesc extraordinar. Trebuie să fie foarte atenţi la expresiile pe care le au, trebuie să fie capabili să fie extrem de expresivi, să transmită destul de multă intensitate, practic pe chipul lor se află tot ceea ce face şi desface filmul respectiv”, afirmă Flavius Policală.
„Fie reuşesc să creeze imersiunea necesară pentru spectator, fie pur şi simplu nu reuşesc. Este atât de simplu. Nu există niciun fel de tertipuri din astea cinematografice, nu există niciun fel de cale de scăpare. Este chipul lui pe ecran”, adaugă criticul de film.
„Mă uitam la ce reuşeşte să facă totuşi, într-un spaţiu izolat, într-un spaţiu (...) care devine scenă automat, este cazul unei maşini. (...) „Locke”, cu Tom Hardy, unul dintre filmele mele preferate din ultimii ani, în care acţiunea se desfăşoară într-o maşină. Un personaj care trebuie să ia o decizie care ţine de etica lui, care ţine de viitorul familiei sale, care ţine de parcursul lui în relaţia cu tatăl, în relaţia cu soţia, în relaţia cu copiii, cu amanta, Tom Hardy reuşeşte să joace în acel spaţiu foarte mic, o maşină”, spune George Mihalcea, critic de film.
Spaţiul devine un personaj în sine în aceste producţii. Cea mai inedită locaţie de filmare a fost cea aleasă de Lars von Trier în „Dogville”, drama din 2003 cu Nicole Kidman în rol principal.
„Lars von Trier face un experiment foarte interesant cu spaţiul respectiv. (...) În momentul în care eu mă uit la un film, care e situat într-un singur loc, îmi pun întrebări. Îmi pun întrebări legat de obiecte. Tot timpul aştept de la obiecte ca ele să îmi dea informaţii despre personajele respective. Chit că e ca-n „Tape”, când mi se dau foarte puţine informaţii. Adică camera aia de motel nu-mi spune decât că personajul respectiv are o problemă cu banii”, spune Alexandra Olivotto, critic de film.
„Von Trier deconstruieşte toată convenţia. Adică are un spaţiu care îţi spune foarte clar: „Eşti în interiorul unei convenţii. Te uiţi la o scenă pe care ţi-am desenat toate locaţiile. Nu o să primeşti nicio informaţie în plus din tot ce vezi. O să urmăreşti doar parcursul fizic al personajelor, dar nu o să-ţi dau niciun stimulet vizual. Tocmai ca tu să te loveşti de o disonanţă cognitivă”, spune Alexandra Olivotto, critic de film.
„Pe de altă parte, mai devreme sau mai târziu ajungi să crezi drama pe care o vezi, să nu ţi se pară un joc cu actori, scenariu şi regizor, te implici din tot sufletul, pentru că e şi o natură dramatică a întregii poveşti care te cucereşte, şi pe de altă parte oscilezi tot timpul între convenţie şi realitate, convenţie şi realitate”, spune Alexandra Olivotto, critic de film.
„Îngerul exterminator al lui Bunuel are loc într-o casă, este o poveste absolut fabuloasă în care protipendada se strânge pentru o cină foarte luxoasă în casa unui nobil, (...) bine, este o parabolă fabuloasă pe care o face Bunuel acolo pentru că casa respectivă este de fapt clasa burgheză din care fac parte toate personajele şi care personaje îşi dau seama că nu mai pot ieşi, nu pot ieşi din casă, că servitorii au dispărut şi că au această imposibilitate psihologică de a ieşi din casă. E o incapacitate de a ieşi din propria lor lume, din propria lor minte, iar spaţiul acela, casa, devine un fel de închisoare pe care şi-au construit-o ei înşişi”, spune George Mihalcea, critic de film.
Aşadar, data viitoare când alegeţi un blockbuster uriaş, cu bugete de sute de milioane de dolari, locaţii de filmare răspândite prin lumea întreagă, zeci de actori în distribuţie şi CGI la fiecare minut, gândiţi-vă cât de mult poate să transmită cinematografia printr-un spaţiu mic, dar cu cineaşti... mari.
„Genul ăsta de film se pretează foarte bine unei idei în cinematografie. Şi anume ideea că nu e OK să-i spui spectatorului, este OK să-l stimulezi, să-l întrebi. Nu să-i arăţi, ci mai degrabă să-i prezinţi nişte posibilităţi şi să laşi imaginaţia lui să facă restul”, adaugă criticul de film Flavius Policală.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
