DIGICULT. Horia-Roman Patapievici: Fără copilăria mea aș fi fost altcineva
Intelectual de elită. Fizician, eseist, filosof. Autor de succes. Sunt coordonatele maturității lui Horia-Roman Patapievici. Dar, până să ajungă un nume important al culturii, și domnia sa a fost copil. Poate nu un copil „ca toți ceilalți", dar cu siguranță unul cu o copilărie aventuroasă și plină de pățanii memorabile.
„Dacă-mi amintesc de copilăria mea, e ca și când aș fi un uliu tânăr, învățând să zbor în înaltul cerului. E o senzație de libertate și de spațiu nelimitat”, mărturisește Horia-Roman Patapievici.
Puștiul cu bunici la țară a avut parte de vacanțe pline de farmec. „Toate vacanțele mele din copilărie sunt legate de bunicii mei, de islaz, de gâldan - ăsta este iazul pentru grădina de zarzavat - de costișele unde noi eram stăpâni absoluți, de via din spatele casei, de pruni, de corcoduși, de Amaradia. De la gâldan, unde noi vânam broaște și alte dihănii care locuiau acolo, se vedea, înainte să fie năprasnic degradat, zidul alb al conacului Macedonskilor. Acum este distrus complet, dar pe vremea copilăriei mele se mai vedea. Ăsta este paradisul în are am copilărit. Unde elementele centrale erau cele naturale și oamenii pe care-i iubeam: vărul meu primar și cei cu care mă-nhăitasem, ca să hălăduim pe-acolo, prin toate părțile”, își amintește el.
Cine era favoritul micului Horia? „Cel mai apropiat îmi era vărul meu, Marius, pe care îl adoram, care era cu trei ani mai mare, care era paratrăsnetul pentru toate porcăriile pe care le făceam, pentru că le făceam împreună și el, fiind mai mare, le primea pe toate. Eu am avut această protecție din partea lui Marius, să nu fiu pedepsit pentru toate câte le făceam. Și ele erau, uneori, teribile: spargerea înadins a geamurilor cu niște prăștii, o casă care noi am zis că era abandonată - nu era deloc abandonată, doar că oamenii erau la muncă. Noi am exersat niște prăștii cum văzuserăm în "Thierry la fronde", la televizor, ni le confecționaserăm. Învârteam piatra și, la un moment dat, îi dădeam drumul. Efectul cel mai spectaculos era că geamul chiar pocnea! Sau: magazia de iarnă era acoperită cu stuf. Te duci în pivniță, unde se afla daracul bunicii și, cu o mișcare, reușești să desprinzi un cui din darac. Cuiul, cu o liță de cupru, se prinde la capătul trestiei, îi faci un V la celălalt capăt, găsești un dud din care iei o ramură elastică și cu niște rafie, pe care tot bunica o depozitase cu atenție în magazie, iei și faci un arc. Ai nevoie de multe săgeți, pentru că săgețile sunt irecuperabile, ca atare ai nevoie de mulți colți de darac și de multe trestii. La un moment dat, daracul n-a mai avut niciun dinte de fier, iar acoperișul magaziei de vară devenise... rar. Mama mare ne-a afurisit teribil pentru nenorocirea pe care i-am făcut-o cu daracul. Dar copilăria mergea înainte!”
„Cu surorile aveam de negociat casa în care locuiam”
Copilăria a mers înainte, iar mezinul familiei a avut de dus nenumărate războaie cu surorile sale. „Cu surorile aveam de negociat casa în care locuiam. Pentru că acolo trebuia să vin cu colegii mei. Iar colegii nu erau cei de școală, să fim bine înțeleși, ci camarazii de stradă. M-am născut pe strada Caimatei, care este în formă de scoabă și care, acum, dă în actualul bulevard Carol. Era o liniște pe care astăzi nici pe câmp n-o mai avem. Când veneau țiganii duminica și strigau Sticle goale cumpăăăr!, acest strigăt era pe fond de deplină liniște. Ce aveam de negociat cu surorile mele, care erau odioase din punctul ăsta de vedere - una era cu 9 ani, alta cu 11 ani mai mare și mă terorizau - pentru că nu mă lăsau să vin cu camarazii mei de stradă în casă și să continuăm strada în casă. Ceea ce, în unele case, puteam face. La Adi Jelev, de exemplu, care stătea vizavi. Aveam ambiția să prelungesc și eu strada în casă, ceea ce, firește, având bun simț și rațiune mai multă decât mine, surorile mele îmi interziceau”, povestește scriitorul.
Strada n-a fost singurul spațiu de cucerit pentru micul Horia și gașca lui nebună. Exploratorii de vârstă școlară au descoperit deliciile unor teritorii... de-a dreptul periculoase. „Am descoperit podurile. Casa din fața noastră avea poduri. Cum să ajungi în poduri? Simplu! Furând, unul dintre noi, cheia de la pod. Pătrundeai acolo, după ce ai explorat toate încăperile podurile, descopereai că podurile au chepenguri prin care poți ieși pe acoperiș. În momentul acela am organizat leapșa pe acoperiș. Ceea ce, la etajul 5, este sinucidere curată. E un miracol că niciunul dintre noi nu a căzut de la etajul 5, când noi ne alergam ca demenții, ca să ne dăm leapșa. Ei bine, am supraviețuit. Dar și acestui lucru i s-a pus capăt, în momentul în care unul dintre părinți ne-a descoperit hăhăind, urlând, alergându-ne, pe acoperiș, la etajul 5”.
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
Părinții încercau - fără succes - să limiteze aria de acoperire a micilor „teroriști". „Părinții erau un rău necesar. Erau odioși, pentru cei mai mulți dintre noi, pentru că erau o piedică: ei ne împiedicau să plecăm cu bicicletele la Snagov, să sărim gardul, să mergem până la Tineretului, unde erau mai multe bazine de înot și se intra cu legitimație. De unde să avem noi legitimație? Atunci săream gardul! Erau paznici hidoși acolo, ceva sinistru, dar îi fentam pe toți. Problema era că părinții aflau, în cele din urmă. Noi ne prefăceam că ieșeam în stradă, în mod normal, dar nu! Ne luam tălpășița și străbăteam orașul până la Arcul de Triumf. Acolo mai pierdeam niște timp, până îi fentam pe toți ăia și... trai, neneacă, pentru noi! Erau aventuri epice acolo! Pedeapsa universală, pentru toți, era "Nu mai ai voie în stradă!" Urma o mâțâială, o bâzâială, "Cum? Nu în stradă?!". A doua zi, ne regăseam acolo. Toți”, își amintește Horia-Roman Patapievici.
„Când o să-mi pierd mințile, printre ultimele lucruri pe care le voi uita vor fi aceste mici cărți”
Nu doar joaca gălăgioasă și fără opreliști a fost leitmotivul copilăriei: cărțile i-au oferit micului, apoi tânărului Horia o tovărășie care durează și astăzi.
„Eu nu-mi aminteam că citeam. Odată am întrebat-o pe Bobby, pe sora care este cu 9 ani mai mare, Măi, ce făceam, că noi doi ne certam în permanență?. Ea venea de la facultate și mă prindea cu diferiți puști în casă, făcând lucruri grozanice, de exemplu circuitul săritului, care însemna cățăratul pe masă, de acolo escaladat dulapul, săritul pe pat, de pe pat pe fotoliu, ambiția fiind să nu atingem nicio clipă podeaua. Am întrebat-o pe soră-mea: "În afară de nenorocirea casei, ce mai făceam?" Și mi-a răspuns imediat: "Erai un șoarece de bibliotecă, citeai încontinuu!" M-am întrebat cum anume am trecut la citit. Toate aventurile pe care le făceam, acest mod de a ne juca era, de fapt, dacă se poate analiza jocul, era intrarea noastră voluntară în scenariul unei aventuri. De la asta la cărțile de descoperiri geografice, la cărțile de aventuri, nu polițiste, ci SF. Exista o colecție de 1 leu jumate, subțire, fascicole, apoi apăruseră mai groase, colecția cu triunghi. Pe toate astea le-am găsit, ulterior, în biblioteca mea, citite, unele, de 2-3 ori. Când o să-mi pierd mințile, printre ultimele lucruri pe care le voi uita vor fi aceste mici cărți”, spune scriitorul.
Poveștile tipărite l-au transformat, mai târziu, într-un școlar eminent. Dar orice elev bun și silitor crește, până ce devine un adolescent rebel și imposibil de stăpânit.
„Îmi confecționasem un surtuc hippie, dintr-un fel de redingotă verde închis”
„De pe stradă, noi, gașca asta, am început să creștem. Am făcut pasul din grupul de oameni care jucau leapșa și lapte gros în grupul - esențialmente același - care a început să meargă la ceaiuri. Au apărut magnetofoanele, a apărut Europa Liberă, ascultat "Metronomul" lui Cornel Chiriac, suntem în 1969-1970. Suntem în perioada în care unii dintre noi aveau în pod sau în pivniță sau, dosite în dulapuri, haine vechi. Și din ele ne făceam haine de hippie. Îmi confecționasem un surtuc hippie, dintr-un fel de redingotă verde închis, îl decupasem, făcusem o vestă lungă, îi tăiasem mânecile. De la tata am distrus - el n-a știut, când a descoperit a fost o dramă - i-am distrus o pălărie de tip melon, căreia i-am smuls căptușeala și răsucit borurile, ca s-o fac să semene cu o pălărie pe care o văzusem într-o poză a formației Black Sabbath, în care Tony Iommi avea o astfel de pălărie. Am reușit! Chestia tare a fost când profesoara de limba română a ieșit din curtea școlii, iar eu veneam împreună cu Cătălin Dumitrescu, alt hippiot, dinspre strada Spătarului, unde locuia el. Cătălin a văzut-o: "Horia, nasol, profa!" Dar ea nu ne-a recunoscut!”.
Horia-Roman Patapievici recunoaște, în schimb, că adolescența a fost, și în cazul său, o epocă a teribilismelor. „Dacă înainte făceam tâmpenii, acum făceam veritabile prostii! Cu scopul de a ne emancipa...Atunci când, cu Cătălin, ne-am îmbătat programatic, ca să vedem cum e, luând un litru de vin cu 7 lei, vin vărsat, o oroare. Era ceva monstruos, o aberație. Dar făcea parte din descoperirea responsabilităților. Durere de cap inimaginabilă, era poșircă nenorocită, iar noi ne-am administrat-o într-un pod care era încins, în căldura cea mai mare! Rezultatul? Devastator. Rezultatul este că eu nu beau! Deci, într-un fel, a fost bine”.
Horia-Roman Patapievici și prietenii săi au învățat limba engleză din textele pieselor rock ale adolescenței. Cu franceza, s-au familiarizat datorită... revistei Pif. „Engleza vine pe filiera muzicii rock, iar franceza vine pe filiera Corto Maltese. Când spun Pif, mi se strânge inima, pentru că Pif era idiot. Luat ca atare, era cu totul pasabil. În Pif erau cu totul altele lucrurile mișto. Bob Malard & Puchon, Les pionieres des l'esperance...Învățai o mulțime de lucruri. Pe mine m-au fascinat și astea au rămas: desenele lui Hugo Pratt, Corto Maltese. Genial. Și astăzi citesc, răsfoiesc, văd”, spune el.
„Eram toți îndrăgostiți...”
Dragostea pentru cărți și reviste a lăsat, totuși, loc și pentru altfel de pasiuni: „Sigur că eram toți îndrăgostiți, noi făceam mozol la ceaiuri, se stingea lumina... ”.
Și-a trecut adolescentul Horia-Roman Patapievici în cont amoruri neîmpărtășite? „Ei, cum să nu? Când am scris Zbor în bătaia săgeții, aceste lucruri nu apar acolo. În mod deliberat le-am lăsat deoparte. Noi avem două picioare. Un picior este educația sentimentală. Dar nu sunt pregătit să vorbesc despre asta. Muzica rock este esențialmente legată de o comunitate care transgresează limitele. Noi astea le-am descoperit la 13-14 ani, le-am descoperit înainte de a descoperi dragostea, iubirea. Noi pe astea le-am descoperit "par accident", după ce, mai întâi, am descoperit mozolul. Era un fel de a experimenta relația dintre un băiat și o fată, sub specia senzualității, a simțurilor, a atingerii. Or iubirea este esențialmente suflet, esențialmente inimă. Astea au venit mai târziu, pentru noi. La 16, 17 ani. N-a fost cu dezamăgiri, nu. Totul a fost împlinit”, mărturisește scriitorul.
Copilăria paradisiacă
Horia-Roman Patapievici se gândește cu tandrețe la anii copilăriei, pe care o definește drept paradisiacă.
„Nu-mi lipsește, pentru că am vârsta de-acum, care-i plină de cu totul alte lucruri, pe care copilăria nici nu le poate bănui. Dar dacă cineva ar veni să-mi smulgă copilăria, din carnea mea, din memoria mea, din instinctele mele, atunci... Fără copilăria mea aș fi fost altcineva”, subliniază el.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
