DIGICULT. Copilăria lui Florin Lăzărescu: „Am trăit între oameni care spuneau povești și cred că asta m-a influențat foarte mult să scriu”
„Chiar asta mi-am dorit și nu neapărat copilăria mea, ci pur și simplu copilăria generației mele, așa cum am văzut-o eu și o copilărie mai deosebită, fiindcă e copilăria la țară. N-am marșat deloc spre... comunismul e doar zgomotul de fond. Eu nu am trăit, mai ales copilărind la țară, nu am prins frustrările de oraș, legate de cozi infernale. A fost un pic diferit”, povestește Florin Lăzărescu.
Copilăria sa pare ruptă din poveștile de aventuri, în care personajul principal era mereu în căutarea unei noi experienţe. Prin scrierile și poveștile sale, se reîntoarce la primii ani de viață petrecuți la țară. Satul în care s-a născut se numește Doroșcani, de lângă Iași.
„Eu am trăit între povestași. A fost linia frontului Iași-Pașcani. Sunt pe linia asta. Am crescut la țară undeva la 30 de km de Iași, Doroșcani. În grădină la mine mai sunt trei urme de tranșee. Am găsit gloanțe și un obuz. Am prins oameni care au luptat în linia întâi în front. Am trăit între oameni care spuneau povești și cred că asta m-a influențat foarte mult și să scriu, dar m-a influențat să citesc”, spune el.
Pasiunea pentru lectură a transmis-o și surorii sale mai mici. Cuvintele din din paginile cărților îl ajutau nu numai să descopere o altă lume, ci și să înțealeagă realitatea din jurul său.
Viața la țară, în perioada comunistă, nu era deloc ușoară și nici îndestulată. La fel a fost și copilăria lui Florin Lăzărescu. Cu toate acestea, scriitorul povestește că în locurile natale a înțeles ce înseamnă să fii cu adevărat „viu”.
„Mi-aduc aminte unde îşi ţineau banii şi cum numărau bănuţii aia. Nu m-a afectat chestia aia fiindcă eu am avut un câmp de joacă imens. Am avut prieteni, de la mers la pescuit la pădure. Aveam chestii cu triburi amazoniene. Îmi aduc aminte că într-o zi efectiv ne-am mânjit pe faţă, ne-am dus să vânăm căprioare. Cred că era legat de Winnetou. Ne-am făcut arcuri cu cui în vârf. Ne-am mânjit pe faţă. O zi întreagă am fost la vânătoare. Era să dăm foc la pădure. Am avut parte de chestii ieşite din comun. Asta îmi dă siguranţa, atunci când scriu, că nu există riscul să imit sau să fiu asemuit cu cineva pentru că sunt poveştile mele.
Şi mai există ceva de care scriitorul Florin Lăzărescu îşi aminteste: locul magic în care, doar într-o anumită zi a săptămânii, se „dădea" un film nou.
„Cea mai mare tristeţe era duminica după amiază. Se termina ziua, nu ai făcut tema, nu ştiu câte probleme. Şi totul era atmosferă de film. Cinematograful era şcoala de 1-4, în care era nea Gogoi, femeia de serviciu era bărbat. El dădea şi film şi avea aparat din ăsta de proiectat cu role. Modul lui de a anunța că îi film - scotea o boxă la care noi îi ziceam măgăoaia, la colţul şcolii. Şi răsuna tot satul, avea două discuri pe care le punea. „Rapsodia română", motiv pentru care o urăsc, deşi îmi place muzica clasică, însă o asociez cu o stare de jale absolută, şi o chestie cu Maria Ciobanu, dar era o muzică sfâșietoare. În foarte multe duminici mă duceam în spatele casei pe o grămadă de lemne, filmul îl văzusem de sâmbătă, şi plângeam efectiv pe muzica aia care acoperea tot satul. Era o angoasă absolută”, își amintește el.
Jucăriile cu care se răsfață astăzi copiii erau pe atunci erau o raritate, în special la țară. Florin Lăzărescu, însă, a avut parte de cel mai important dar - să fie un copil liber.
„Asta a contat pentru gândirea magică. La un moment dat am spus o minciună pentru o casă părăsită. Plecaseră proprietarii, era încuiată, cu hârtie indigo în geam la un moment dat, era împrejmuită. Am spus că acea casă e plină cu jucării şi s-a creat un mit. Fiecare adăuga o chestie. Puteam merge să stăm 2 ore şi să ne uităm la o casă şi să discutăm”, povestește el.
Pentru copilul Florin Lăzărescu a existat ceva care a însemnat mai mult decât scrisul și cititul: pescuitul. Mărturisește că şi astăzi pierde ore bune în fața plutei.
„Aproape când înveţi să mergi ajungi la pescuit şi te rogi de mama: lasă-mă şi pe mine la pescuit. Te lipeşti de o gaşcă şi nici nu îţi dai seama. Mi-aduc aminte primul peşte. Eram foarte mic, învăţăm în sat şi eram 1-4. Primul peşte şi senzata aia, zbaterea aia. Îl simt şi acum în mână. Erau mai mulţi la pescuit, credeam că toate reflectoarele sunt pe mine. Îţi rămâne chestia asta. Plus că era un conflict foarte fain, spectaculos cu pescuitul. Era o crescătorie de peşte, apropos de personaje. Paznicul te fugărea cu motocicleta”, își amintește el.
Nimeni nu uită prima iubire. Firesc, nici Florin Lăzărescu. Povestește cu mult umor despre puștiul ștrengar de atunci, care a încercat, timid, să cucerească o fetiță cu un chip angelic.
„Veniseră de la Bucureşti la grădiniţă. Au căzut din cer de la oraş la ţară, nu ştiu cum, că în comunism era invers. Şi nu am nici o imagine concretă acum, ci doar o chestie angelică. Era din grădiniţă, că ţin minte gentuţa de tablă din care îi dădeam biscuiţi. Ţin minte cum am încercat să îi atrag atenţia ca dovadă mare de dragoste. Am luat-o de mână şi am mers să ne uităm la aparatul de sudură. Descoperisem eu că e mişto să te uiţi la aparatul de sudură, să te doară ochii. Ca dovadă a iubirii mele am luat-o şi pe ea să ne uităm. în clasa 1 am avut o tristeţe că nu a mai venit”, spune el.
A fost un copil fericit, spune scriitorul. În primul rând pentru că părinții îi erau, la fel ca și astăzi, cei mai buni prieteni. O parte dintre personajele cărților sale sunt inspirate din viața familiei sale. Așa a scris „Lampa cu căciulă”.
Familia, oamenii dragi de acasă, toţi își fac loc în paginile povestirilor sale. Iar succesul cărților, după cum mărturisește Florin Lăzărescu, îl reprezintă exact reîntoarcerea în acea lume.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
