Digicult. „Cioburi de viață”, un experiment al onestității fără limite, început pe Facebook și devenit carte
Într-o lume în care avem toate șansele de a comunica, suntem singuri. Într-un univers al tehnologiei, ajungem să mimăm sentimentele. Într-un prezent al globalizării, avem din ce în ce mai puțin timp pentru noi. Dincolo de această realitate, cineastul Laurențiu Damian crede, încă, în puterea cuvintelor și în efectul pe care propria sinceritate îl poate avea asupra celorlalți. Un experiment al onestității fără limite, început pe Facebook, a devenit o carte. „Cioburi de viață”, un exercițiu de admirație, dar și o introspecție aproape riscantă.
Rețelele de socializare sunt extrem de populare, în zilele noastre. Par a fi locul perfect al libertății de exprimare și mijlocul ideal de a relaționa cu cei de departe. Cu toate astea, cei mai mulți dintre noi se mulțumesc cu o interacțiune superficială. Nu este cazul cineastului Laurențiu Damian, care și-a luat foarte în serios rolul de proprietar al unui cont de Facebook. Și a ales să posteze pe pagina sa texte foarte personale. În cele din urmă, colecția de gânduri, emoții și amintiri a devenit o carte. ȘI datorită unui personaj misterios.
Laurențiu Damian, cineast și profesor universitar: Am simțit nevoia, timp de aproape doi ani de zile, că trebuie să spun ceva, ceva care să nu fie foarte „telegrafiat” și foarte anost, pentru că , până la urmă, eu am socotit și socot că Facebook trebuie să unească nu doar opinii, ci și singurătăți. Dintr-o stare de singurătate, am crezut că oamenii vor fi atenți la ceea ce spun. Și au început să fie atenți. Și s-au adunat, și s-au adunat... Și, la un moment dat, un om pe care nici acum nu-l cunosc - mi-a spus că va veni la lansare și nu a venit, el se numește Elexeo Patrick, vorbim și-acum, îi spun că-l aștept cu cartea, îmi spune că a cumpărat cartea, nu l-am depistat, și care mi-a spus „Cred că atoate aceste lucruri, adunate, ar fi niște cioburi de viață. Ce-ai spune tu să-ți intitulezi cartea Cioburi de viață?”.
În lumea virtuală a prieteniilor adesea înșelătoare, a scrie despre tine devine un gest riscant.
Laurențiu Damian, cineast și profesor universitar: Eu am mulți prieteni, îndrăznesc să cred că am mulți prieteni, deși prietenie și prietenia pe Facebook este un lucru extrem de iluzoriu. Poți să ai 1.000 de prieteni, dar, de fapt, într-o viață, să ai unul sau doi. Un prieten mi-a spus că nu crede că e bine să te confesezi așa, să te arăți așa în fața lumii. Am spus că e posibil să aibă dreptate, dar, pentru mine, starea de confesiune a fost extrem de importantă, pentru că am trăit momente în care nu am putut să am această confesiune. Și cred că libertatea care ni s-a dat este și libertatea de a ne arăta unii în fața altora, nu doar de a ne comenta unii pe alții. Am socotit că, oricât ar fi de riscantă această confesiune, e imposibil ca omul care o citește cred că mă va cunoaște într-o formă dacă nu strigată, măcar șoptită: eu sunt acesta. Cu bune, cu rele. Cu o copilărie la sat, cu părinți, cu oameni care au dispărut, cu oameni care m-am marcat, cu momente în care am văzut cum dispar artiștii dintre noi... E un barometru nu numai despre mine, ci și despre mine, în contextul a ce trăim noi astăzi.
Laurențiu Damian nu și-a „cosmetizat” postările. Nu forma lor impecabilă l-a interesat, ci încărcătura emoțională a fiecărei fraze.
Laurențiu Damian, cineast și profesor universitar: Nu aveau virgulă, era punctuația aiurea, pentru că erau „vărsate”, erau născute, nu făcute... Nici nu le mai citeam! Le aruncam, într-o nevoie de a le spune unor oameni cât sunt. Nu sunt extraordinar, nu am trecut un covor roșu, am luat premii, dar n-are importanță... Am făcut niște filme, nu știu cât de importante, viața va decide, istoria va decide... Dar aceste lucruri le-am spus ca să vadă că în interiorul meu a fost și un tip de frământare, că n-am trecut degeaba pe lângă niște oameni și că m-au marcat niște destine.
Mulți vorbesc despre alienarea la care ne condamnă o viață petrecută în fața ecranului unui computer. Dar, dacă știi cum să îl folosești, internetul devine un „instrument” al apropierii de celălalt. Fie el și un necunoscut.
Laurențiu Damian, cineast și profesor universitar: Am avut o perioadă în care, într-adevăr, te rog să mă crezi, m-am simțit fericit și m-am simțit util, prin ce scriam pe Facebook. Chiar dacă ele sunt acum într-o carte, eu rămân în sentimentul acela din Facebook, în care, după ce scriam, așteptam ca la calculator să se audă acele zgomote și să văd cine mi-a dat like și dacă fiul meu mi-a dat o inimă - și el mi-a dat o inimă - și era o formulă de comunicare pe care n-am întâlnit-o până atunci. Și am înțeles că, dincolo de necesitatea acestui internet, el poate să degaje și o mare apropiere între oameni.
Laurențiu Damian este regizor, scenarist și profesor universitar. Are în palmares peste 100 de documentare și filme de ficțiune și este Președintele Uniunii Cineaștilor din România. Poate părea un parcurs impecabil. Totuși, în „Cioburi de viață”, cineastul mărturisește că a sperat altceva, atunci când a pornit pe acest drum.
Laurențiu Damian, cineast și profesor universitar: Am avut alte aspirații, alte vise, ieșind dintr-o generație șef de promoție într-o școală, oamenii spunând „El va fi, după generația 70, va veni generația 80 și, uite, Ovidiu Bose Paștina este cel mai bun și Laurențiu Damian este foarte bun...”. Și, până la urmă, generația 80 este o generație într-un fel eșuată, poate fără șansă. Sunt filme importante, dar sunt documentare, sunt eseuri, sunt câteva lungmetraje, cam atât, pentru că anii 80 au fost, poate, cei mai neiertători cu tinerețea noastră. Și singura mea consolare este că studenții pe care să spunem i-am îndrumat, să spunem, mai degrabă, pe care i-am înțeles și am înțeles că e mult mai important să le acorzi libertate, să fie liberi să gândească, să fie liberi să greșească, să vadă unde-au greșit și s-o ia de la capăt. Foarte mulți dintre studenții mei au luat foarte multe premii, au fost pe cele mai roșii covoare, de la cele mai mari festivaluri internaționale și, într-un fel, am socotit că e răzbunarea mea. Nu am reușit să facem o generație 80, dar am reușit, într-un fel, să contribuim la ce a însemnat Noul Cinema Românesc și ce înseamnă astăzi.
Când hotărăști că vei fi sincer cu orice preț, pui în textele tale chiar și acele lucruri care nu te zugrăvesc în lumina perfectă. Oricât ar părea de greu, nu lași deoparte slăbiciunile.
Laurențiu Damian, cineast și profesor universitar: Vorbesc acolo despre momente de lașitate, vorbesc acolo despre momente de nepăsare, vorbesc acolo despre cum am trecut pe lângă oameni care m-au iubit cu-adevărat, pe lângă femei care m-au iubit, alegând nu întotdeauna pe cea care m-a iubit cel mai mult. Ajung până într-o zonă de mare intimitate. Și asta este, până la urmă, și riscant, și minunat că am puterea s-o fac. Povestesc despre frică. Mi-a rămas și astăzi, atunci când intru la Casa Presei, unde era, pe vremuri, ministerul Culturii și Educației Socialiste; frica în momentul în care mă-ntâlnesc cu niște oameni care parcă au uitat ce s-a întâmplat atunci și parcă au uitat ce mi-au făcut mie și altora.
În România zilelor noastre, în care consumul cultural este sub media europeană, a publica o carte, atunci când nu ești scriitor consacrat, pare un act de curaj ori chiar de inconștiență. Laurențiu Damian își păstrează optimismul.
Laurențiu Damian, cineast și profesor universitar: Oamenii citesc. Dar nu mai citesc romane, nu se mai cufundă într-o bibliotecă, pentru că timpul este altul, secunda e alta, internetul rezolvă foarte multe lucruri. Din păcate, internetul rezolvă la suprafață. Lumea citește, dar lucrurile s-au schimbat și nici nu știu dacă eu am dreptul să reproșez unui om că citește mai puțin sau că se preocupă mai puțin de ceea ce înseamnă un lucru care ține de cultură și care ține de formarea ta, ca om.
Cultura din România, ca și celelalte domenii, are de suferit din cauza deselor schimbări politice. Nenumăratele guverne care s-au succedat după 1990 au avut efecte dramatice.
Laurențiu Damian, cineast și profesor universitar: Sunt handicapuri reale, pentru că, oricâtă bună intenție ar avea un om, el nu poate să facă un program pe un an de zile, un an jumate, doi, și-atunci lucrurile încep să fie ca niște sincope, trăim într-o formulă culturală sincopată. Se-ntâmplă niște lucruri, uneori foarte bine, se-ntâmplă repede, apoi nu se mai întâmplă... Și mai este ceva foarte interesant: fiecare ministru care vine acolo parcă nu găsește nimic și vrea s-o ia de la capăt. Sunt zone în care nu se poate lua „de la capăt”. Nu se poate rade o construcție și face imediat alta, că așa am vrut eu. Chiar dacă este o construcție de tip autostradă sau de tip cultură. Construcția de tip cultură este un lucru la care foarte multă lume a contribuit, cărămidă cu cărămidă.
Într-un prezent aniversar, avem șansa de a ne aminti de trecut. Sau de a mai bifa niște acțiuni care se remarcă doar prin... bugete.
Laurențiu Damian, cineast și profesor universitar: Nu trăim niște timpuri care să aibă o mare semnificație culturală. Suntem într-un an foarte interesant și foarte special, pentru că să sărbătorim 100 de ani o putem face într-un mod foarte elegant; în același timp, o putem face într-un mod foarte tezist, în același timp, o putem face profitând de eveniment ca să spunem ceva, ca să spunem ceva în care nici nu știm dacă credem foarte mult. Zona centenarului cred eu că va da definiția a ceea ce înseamnă cultură, istorie, sens și semnificație și, mai ales, o atitudine. Deci va fi un an în care se vor aloca resurse și oamenii se vor înghesui cu proiecte, vom vedea în ce măsură aceste proiecte vor da definiția nu doar a 100 de ani, ci vor da definiția aceea ce suntem noi, cum gândim, cum funcționăm și, mai ales, cred eu, va da definiția unui popor care are componenta artistică în genă.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
