DĂ-TE LA O CARTE. Radu Paraschivescu recomandă "Lumea în si bemol"
Cartea apare la Editura Polirom, în colecţia Ego grafii, şi este o încântare. Fiindcă Dia Radu ştie să se documenteze şi să întrebe, şi bineînţeles fiindcă Dan Grigore are ce şi cum să povestească. De altfel, de la prima la ultima pagină a cărţii am avut impresia că Dia Radu ni-l înfăţişează pe pianist ca pe un trofeu în preajma căruia nu e tocmai uşor de ajuns.
Volumele în doi, scrise în temeiul confesiunii şi al aducerii aminte, nu sunt o raritate în România. Humanitas are o colecţie care se cheamă „Portrete în dialog”, iar Polirom a publicat deja câteva cărţi scrise la două mâini sau vorbite la două guri. Bine, şi atunci prin ce se impune cartea al cărei protagonist este Dan Grigore? Prin câteva lucruri precise. Unul este farmecul (şi uneori hazul nebun al) pianistului. Altul este stilul lui de-a povesti, cuplat la o bogăţie a expresiei şi la un talent care ar face din el un prozator straşnic. Iar altul este caierul însuşi al vieţii lui Dan Grigore. O viaţă cu lumini şi umbre, cu bucurii şi cumpene, cu succese fulminante şi eşecuri, cu drame şi eliberări.
În Lumea în si bemol Dan Grigore ni se livrează fără să-şi cosmetizeze existenţa sau relaţiile. Pianistul îşi admite greşelile şi nu-şi trece sub tăcere presiunile familiale. În acelaşi timp, are pagini în care se jupoaie fără milă, semn că autoscopia nu se face doar cu francheţe, ci şi cu exigenţă. Nemilos cu proştii şi canaliile, aprinzându-se uşor pentru diverse cauze (inclusiv politice), iubăreţ foc în tinereţe, dar nu numai, rapidist înfocat şi totodată artist acreditat ca pianist al Casei Regale, Dan Grigore izbuteşte să facă din povestea vieţii sale un recital pigmentat de momente de virtuozitate. Iată de ce spun că Lumea în si bemol e o carte pe care o isprăveşti în patru-cinci ore, după care îţi vine s-o iei de la capăt.
Despre ce întreabă Dia Radu şi despre ce răspunde Dan Grigore? Despre începuturile în care copilul de atunci inventa artificii pentru perfecţionarea tehnicii, dar şi despre profesoarele care l-au avut elev sau student – nume importante, cum ar fi Jeni Ionescu, Florica Musicescu şi mai ales Cella Delavrancea. Despre pedagogii străini, între care sclipeşte figura austriacului Richard Hauser. Despre cele trei modele de viaţă şi de artă: Sergiu Celibidache, Salvador Dalí şi Bobby Fischer. Despre marii pianişti la al căror nivel de performanţă s-a străduit să ajungă: Aldo Ciccolini, Sviatoslav Richter sau Arturo Benedetti Michelangeli. Despre slăbiciunile ascunse ale altor mari artişti, cum ar fi violonistul Henryk Szerying. Despre Bach şi Brahms. Despre dirijorii cu care s-a armonizat şi despre cei pe care i-a considerat mediocri, spunându-le-o verde în faţă. Despre rivalitatea şi prietenia sincopată cu Radu Lupu. Despre admiraţia pentru Celibidache. Despre şicane, pile, răzbunări, ranchiune, piedici ideologice, laşităţi ale unor colegi, mâncătorii ale altora şi în general despre zgura care a înecat viaţa artistică din anii 1980. Despre familie şi monarhie. Despre spectacolele de muzică şi poezie realizate cu Ion Caramitru. Despre un Hamlet la care Dan Grigore nu doar că a pus muzica, ci a şi contribuit la traducere. Despre splendoarea unei cariere de multe ori ameninţate. Despre providenţă, despre singurătate, despre esenţa cristică a muzicii. Un amănunt: Dan Grigore nu e un om comod sau concesiv. Şi nici nu trebuie. Este, în schimb, una dintre cărţile de vizită frumoase ale culturii române.
Lumea în si bemol. O carte de citit de două ori: o dată în galop, fascinat de ritmurile şi de cultura protagonistului, a doua oară tacticos, cu pixul şi hârtia alături, spre a nota lucruri care nu trebuie uitate.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
