La aproape 42 de ani, antifascist înainte de cel de-al Doilea Război Mondial şi comunist după sfârşitul lui, Cesare Pavese cocheta, deja, cu ideea sfârşitului. El preluase vorba lui Schopenhauer care spunea că „viaţa e o afacere care nu îşi acoperă costurile”.
Pavese a trăit puţin, dar a facut-o cu folos, pentru cultura italiană şi pentru cea universală.
Nu de mult, editura Polirom, în colecţia Biblioteca Polirom, şi în traducerea rafinată a lui Florin Chiriţescu, a publicat romanul „Femei singure”. Este un roman-fanion al realismului italian, care, preluând o formulă cioraniană, este, de fapt, un tratat de descompunere.
Protagonista acestui roman, Clelia Oitana, se întoarce în Torino de după cel de-al Doilea Război Mondial, după ce a petrecut o vreme în Roma şi Milano. Ea încearcă să regăsescă pulsul oraşului, să se recupleze la tensiunea lui, să-i cunoască oamenii, toate acestea, în timp ce se pregăteşte să deschidă un salon de modă pe Via Po, din Torino.
La puţin timp după ce această carte, cu trilogia căreia îi aparţine, a luat Premiul Strega, prestigioasa distincţie de literatura din Italia, Cesare Pavese şi-a pus capăt zilelor, amintind, prin cuvintele din „Meseria de a trăi”, de felul testamentar, funebru în care Bohumil Hrabal, autorul romanului „Scrisori către Dubenka”, şi-a anunţat ieşirea din viaţă.