COPILĂRIA SCRIITORILOR. La șase ani, Ana Blandiana a asistat la arestarea tatăului de către comuniști
O poetă cu un destin marcat de brutalitatea sistemului comunist, un om de cultură frumos prin curajul cu care a refuzat compromisul literar, dar şi prin lupta purtată fără rezerve împotriva nedreptăţilor istoriei - Ana Blandiana a ales întotdeauna să trăiască ghidată de sentimentul onestităţii: faţă de ea însăşi, de oamenii din jur şi faţă de publicul căruia i-a dedicat poeziile sale.
„Toată viaţa am făcut efortul să îmi protejez naivitatea, nu mi s-a părut o ruşine să fiu naivă, nici în relaţiile cu oamenii, prefer să fiu fraieră decât să fiu şmecheră, adică mă port întotdeauna, ceea ce este o naivitate, ca şi când toţi ar fi buni, sigur, de cele mai multe ori intervine ceva şi îmi dau seama că am greşit dar mi se pare mai uşor aşa decât invers”, mărturisește poeta.
În 1982 a primit premiul internaţional Gottfried von Herder și a devenit astfel cea mai tânără premiantă din istoria decernărilor. Parcursul său poetic a fost însă umbrit de prigoana comunistă şi de represiunile ideologice.
În 1988, a publicat volumul „Întâmplări de pe strada mea” în urma căruia i-a fost luat dreptul de a mai publica, numele Ana Blandiana a fost interzis, iar cărţile publicate au fost scoase din biblioteci.
Arestarea tatălui, o traumă din copilărie
Avea doar 6 ani când tatăl său, preotul Gheorghe Coman, a fost arestat sub acuzația de „duşman al poporului" şi întemniţat în închisorile comuniste. Pentru fetiţa de-atunci era începutul unui drum presărat cu interdicţii, teamă şi multă suferinţă.
„Eram în clasa întâia, când eram singură cu tata acasă, mama şi cu sora mea erau plecate şi a venit o echipă care a făcut percheziţie la noi şi după aceea l-au arestat pe tata...La percheziţie era chemată o persoană din afară să asiste, era o formă de ipocrizie ca să fie totul cât mai legal. Şi unul din cei care veniseră a spus trebuie să merg să chem un martor şi a ieşit, s-a dus....s-a-ntors peste două minute şi a spus nu pot deschide poarta....şi tata a ieşit cu el să-i arate şi eu n-am avut curajul să rămân singură în casă cu ceilalţi şi m-am ţinut de ei până la poartă”, își amintește Ana Blandiana.
Preotul Gheorghe Coman a luptat pe frontul din Cehoslovacia, primind gradul de maior; după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, s-a stabilit la Oradea, acolo unde a devenit preot al bisericii din cartierul CFR-iştilor. In 1947 a fost arestat, după ce i s-a făcut o înscenare. Securitatea i-a strecurat in casă un pistol.
„Şi l-au arestat pentru port ilegal de armă şi când am rămas singură acasă şi s-a întors mama peste vreo oră şi m-au pus să povestesc în amănunte tot cum a fost şi mama, când i-am povestit, mi-a spus „nu trebuia să-i laşi singuri". Şi am căpătat o vinovăţie care, visam şi mă trezeam noaptea plângând, deci aveam sentimentul, ceea ce de fapt era o naivitate, pentru că şi cu mine acolo puteau s-o facă, aveam sentimentul că eu sunt vinovată că l-au arestat pe tata. Pentru că dacă eu eram suficient de curajoasă să rămân în casă, n-ar fi pus revolverul. Ţin minte tocmai pentru că a fost o copilărie cu traume, ţin minte lucrurile care m-au stresat foarte tare”, mărturisește poeta.
Timp de 18 ani, părintele Gheorghe Coman a fost urmărit, judecat şi condamnat de trei ori. A suferit 12 ani în închisorile comuniste şi i-a fost confiscată întreaga avere. De la tatăl său, Ana Blandiana a moştenit nu doar puterea de a crede în adevărul cuvântului, dar şi credinţa şi curajul care au însoţit-o toată viaţa.
„Cred că foarte mulţi dintre oamenii care cred în Dumnezeu au început să creadă pentru că au fost învăţaţi până abia ştiau să vorbească „Înger, îngerelul meu"; dacă m-aţi întrebat prima amintire din copilărie, cred că prima amintire e înainte de a intra în pătucul care încă avea o parte care se ridica şi se lăsa jos ca să nu cad noaptea, dar...mă aşezam în genunchi şi după ce s-a născut şi sora mea, şi ea, şi spuneam „Înger, îngerelul meu / Ce mi te-a dat Dumnezeu / Totdeauna fii cu mine/ El mă-nvaţă să fac bine", adică sunt lucruri care pun în mintea copilului în primul rând noţiunea de bine”, arată îndrăgita autoare.
Blandiana, satul unde s-a născut mama sa
Imaginea copilăriei este puternic legată de malul Crişului şi de satul Blandiana, un sat de munte, din sudul munţilor Apuseni, locul de naştere al mamei sale. Pe numele său real Otilia Valeria Coman, Blandiana a inspirat-o pentru a-și lua pseudonimul literar. Pentru Ana Blandiana, amintirea familiei a rămas sacră.
„Sigur, imaginea ideală era să fim toţi acasă de sărbători, e adevărat însă că tata fiind preot, de sărbători el era foarte mult la biserică. Deci nu-mi amintesc să fi stat foarte mult împreună cu toţii de sărbători. Educaţia mea, în măsura în care mi-a făcut-o tata, spun în măsura-n care pentru că el a lipsit mult timp din copilăria mea, n-a fost o educaţie în care el cobora la mintea mea, ci mă ridica pe mine la mintea lui. Ei bine, de data asta, a fost o teribilă gafă, pentru că eu probabil am spus ceva de Moş Crăciun şi tata a spus nu trebuie să te mai prefaci ca să-mi faci plăcerea pentru că eu ştiu că eşti o fată deşteaptă şi nu mai crezi în Moş Crăciun, la care eu am încremenit, eu credeam, şi am început să plâng îngrozitor..şi tata s-a speriat îngrozitor de reacţia mea şi şi-a dat seama ce gafă făcuse”, a relatat Ana Blandiana.
Atunci când locuia la Oradea, casa lungă cu parter înalt şi pivniţe cu bolţi medievale a trezit în copilul Ana Blandiana sentimentul miraculosului şi i-a deschis drumul spre uriaşul univers al cuvintelor. Citea mult, cel mai adesea…pe furiş.
„Mama şi tata erau neliniştiţi că stau prea mult singură citind şi ţin minte că odată m-am îmbolnăvit nu ştiu de ce, în orice caz a venit doctorul şi mama s-a înţeles cu doctorul să spună că m-am îmbolnăvit de citit pentru că citesc prea mult şi culmea e că am şi crezut, înseamnă că eram încă destul de mică, am început să citesc înainte să merg la şcoală.
Dar de fapt cartea copilăriei mele a fost Robinson Crusoe. Ea m-a marcat nu în sens literar sau nici măcar ca plăcere a lecturii, ci pentru că, începând de la ea, cred că principalul meu joc ani de zile, n-aş putea să spun exact dacă între 7 şi 10 ani, dar în orice caz îmi amintesc mai multe veri la rând în care principalul joc era să îmi imaginez că sunt singură pe o insulă ca Robinson Crusoe, deci trebuie să mă descurc singură din toate punctele de vedere”, povestește autoarea.
Ana Blandiana a trăit o bună parte a copilărie la bunicii din Timişoara. Despre ei îşi aminteşte că vorbeau curent nu doar limba română, dar şi sârba, germana şi maghiara. De acolo are primele şi cele mai încărcate de emoţie amintiri. Printre ele, imaginea bunicului:
„Ei bine, ne ducea cu căruţa la piaţă. şi cumpăra, acum mă gândesc că trebuie să fi fost infinit mai ieftin decât sunt acum pepenii, cumpăra nu chiar o căruţă, dar în orice caz 10-15 lubeniţe odată, ne-ntorceam acasă şi asistam efectiv aproape ca la un ritual religios la coborârea în fântână a pepenilor. Punea în găleată câte un pepene şi-l cobora încet-încet până ajungea la apă şi acolo se auzea un zgomot, un fel de bâldâbâc, în care găleata se răsturna şi pepenele rămânea şi plutea pe suprafaţa apei”.
„Sâmbăta seara ne lua să cântăm cu el romanţe şi avea un carneţel cu romanţe scrise, astea celebre, Să-ţi cânt cobzar bătrân, pe asta o ţin minte cel mai bine, şi noi eram cinci, ne aşezam pe genunchii lui sau în jur şi-ncepeam să cântăm. Bunicul spunea „ştii ce? Vrei tu, Doina, să taci două minute să vedem cum iese? Şi tăceam şi ieşea mai bine. Şi atunci eu stăteam şi asistam pentru că se pare că eu cântam fals în timp ce ceilalţi nu cântau fals”.
Crescută într-o familie de intelectuali cu rădăcini ţărăneşti, aşa cum marturisește chiar ea, Ana Blandiana a învăţat încă de mică valoarea stabilităţii şi a echilibrului. Cât despre momentul când încetăm să mai fim copii, poeta spune:
„Preferabil e să nu-ncetăm niciodată. Adică chiar să facem efortul să nu-ncetăm niciodată, să păstrăm ascuns în noi o mică lumină care să nu se stingă şi care să fie sâmburele copilului care am fost, de altfel există acea celebră şi extraordinară frază a lui Brâncuşi care zice: în momentul în care încetăm să fim copii, am murit de tot".
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
