Ce faci când ai o familie cu care nu te înțelegi? Răspunsul l-ați putea găsi la teatru
Așa cum știe tot creștinul, sărbătorile sunt frumoase acasă, în familie. Dar ce te faci, atunci când de ai tăi te leagă o mulțime de amintiri neplăcute, momente tensionate și sentimente pe care ai prefera să le uiți? Este povestea personajelor dintr-un text premiat cu Pulitzer, devenit film la Hollywood și montat, de curând, la Teatrul Mic.
Bucurii, renunțări, reproșuri și tandrețe, un tăvălug de emoții care acaparează totul în jur. Pe scurt, "Ținutul din miezul verii".
"Toate familiile fericite seamănă între ele, dar fiecare familie nefericită e nefericită în felul ei", spunea Tolstoi. Familia Weston din Oklahoma face parte din a doua categorie. Povestea ei i-a adus autorului un Premiu Pulizter. Un motiv suficient de bun pentru ca regizorul Vlad Massaci să o transforme în spectacol de teatru.
VLAD MASSACI, regizor: Mie-mi plac foarte mult dramele de familie. Și, dacă mai sunt scrise cu un pic de umor, ca să fie și drame și, pe ici, pe colo, inserturi de comedie, e cu atât mai bine. Textul ăsta e scris într-o bună tradiție americană de drame de familie (...) Chiar se pricep foarte bine americanii să scrie genul ăsta de texte.
CLAUDIU ISTODOR, actor: Mi s-a părut interesant, la această familie, o replică. Pe mine m-a atins. (...) Mama spune "noi am suferit..." Cum e?
RODICA NEGREA: "Asta e problema: am dus-o prea greu și, pe urmă, ne-am ridicat prea sus. Am sacrificat totul...".
CLAUDIU ISTODOR: "... Și voi n-ați avut nicio problemă. Și ați încercat să vi le faceți".
RODICA NEGREA: E așa de specific pentru această piesă și așa de universal. Asta-i măreția și minunăția acestui text, că nu degeaba e premiat.
Protagoniștii spectacolului de la Teatrul Mic au avut destule de "pătimit", până ce povestea a ajuns la public.
RODICA NEGREA, actriță: Pentru mine, întotdeauna e complicat, când încep ceva. (...) În afară de întâlnirea pe care am avut-o cu Vlad, care a fost extrem de ciudată și de bogată, în același timp, era o experiență în care, cumva, încercam să ajung la el și simțeam același lucru. Și asta mi se pare cel mai delicat și frumos, că a avut răbdarea să asculte până la capăt și să vadă și el finalul. Eu îi mulțumesc lui Dumnezeu că am avut, din nou, o experiență din care am ieșit îmbogățită.
ANDREEA GRĂMOȘTEANU, actriță: Cel mai greu de obținut - dar cred că a fost și lucrul cel mai plăcut, la final - a fost comunicarea și relaționarea dintre noi, și ca actori, și ca membri ai familiei, pentru că să începi să te simți confortabil într-o familie care nu e a ta, pe care teatrul ți-a ales-o, având în vedere distribuția, nu e un lucru tocmai facil. Dar, în momentul în care rezultatul este unul de natură organică, eu am fost absolut fericită cu acest rezultat.
CLAUDIU ISTODOR, actor: Pentru mine a fost o experiență foarte greu de dus. Am avut repetiții foarte grele, pline de conflicte, disconfort mult, nu mi-a plăcut deloc! Din fericire, e unul dintre spectacolele în care mie nu mi-a plăcut să repet, dar care a ieșit în așa fel, încât îmi place că joc în el. Mi se pare că e un spectacol minunat. Din multe puncte de vedere!
***
Să trăiești alături de ai tăi nu este întotdeauna rețeta fericirii. Uneori, ai prefera să fugi cât mai departe, pentru a nu-ți pierde mințile. Alteori, alegi să rămâi lângă ceilalți și să înduri, doar dintr-un sentiment al datoriei.
***
VLAD MASSACI, regizor: Familia asta a încercat varianta "să fugim toți care încotro". Și n-a funcționat. Și probabil că, mai întâi, a încercat varianta "să stăm toți împreună" și n-a funcționat nici aia. În familia asta problema e că există niște jocuri de putere. (...) Se pare că atunci când trăiești prea mult și când căsnicia durează de foarte mult timp, de multe ori se poate transforma într-un război surd între părinți, iar toți ceilalți devin victime colaterale.
Când ai de jucat un membru al unei familii, inevitabil te raportezi la propria viață. Ceva din ce-ai trăit cu cei cu care împarți același sânge ajunge la suprafață, în jocul tău.
RODICA NEGREA, actriță: Eu așa funcționez! Cu siguranță că ceva din viața ta, din intimitatea experiențelor tale, tâșnesc, ies, mai mult sau mai puțin controlat sau conștient. Ies în față și le speculezi, le folosești. (...) A funcționat și ceva din viața mea personală, domestică. Și, într-un fel, e, cumva, legat și de viața mea personală. Mama mea, de exemplu, în ultimii doi ani a fost îngrijită de mine, suferind de o boală a secolului, Alzheimer. Lucrurile alea n-aveau cum să nu fie așezate în sufletul meu, în mintea mea. Dar nu mi-am propus, astea nu se fac așa: "Acum, în rolul ăsta, pot să mă gândesc la. Și acum folosesc..." Nu. Dar cu siguranță experiența de viață a fiecăruia dintre noi este sursă, și ea, pentru ceea ce facem pe scenă. Categoric.
ANDREEA GRĂMOȘTEANU, actriță: Eu am o relație aparte cu spectacolul ăsta, pentru că am un corespondent real: vin dintr-o familie cu multe femei. Am făcut multe rapeluri la cum era la noi acasă, la genul de emoții pe care le simți, care sunt o pleiadă totală: de la faptul că detești pe cineva, care e chiar mama sau sora... (...) Am avut, cumva, de unde să aleg, am avut o bogăție din punctul de vedere al emoțiilor, al gândurilor care-ți trec prin cap.
VLAD MASSACI, regizor: Există o stare de evocare a propriei familii, când lucrezi la un spectacol de genul ăsta. Sunt multe lucruri care îți trec prin minte, te vizitează tot felul de amintiri și de frânturi care nu au o legătură concretă cu textul, nu e vreo similitudine de tip conflict, ca-n text, dar și eu mi-am amintit de tata. De altfel, l-am și pus în poză: fotografiala care se uită ei, a lui Beverly, e fotografia lui tata. (...) Am simțit nevoia să fac o mică ofrandă, pur personală, acestui spectacol și probabil că a funcționat.
Un spectacol puternic lasă urme în cei care-l privesc. Spectatorii părăsesc sala marcați de tot ce le-a trecut prin fața ochilor și, mai ales, prin minte și suflet. Actorilor li se întâmplă același lucru.
ANDREEA GRĂMOȘTEANU, actriță: Există o porțiune de timp, din momentul în care ai ieșit de la aplauze și până ai ajuns la cabină, câteva secunde - la mine așa se întâmplă - care sunt ale mele. Singurele secunde care sunt ale mele. Și-n secundele alea aleg ce să fac cu mine mai departe. Evident că nu poți, când ai ieșit din teatru, să pleci, pur și simplu. Nici la repetiții nu se întâmplă asta. Pleci de la repetiții, rămâi cu senzația, rămâi cu fantomele care te bântuie. Așa și cu spectacolul, n-ai cum să te oprești: gata, s-a terminat și te-ai oprit.
RODICA NEGREA, actriță: Pot să plec după un spectacol, când am simțit că am ratat ceva, de nu-mi revin câteva zile. Sau pot să plec, din contră, cu o fericire... plutesc, când simt că ceva miracol s-a-ntâmplat. În ceea ce mă privește, nu e un singur fel de a pleca din sală, după spectacol.
CLAUDIU ISTODOR, actor: Eu sunt adeptul lui Diderot. E o carte celebră, unde vorbește despre actor și paradoxul lui. Mai degrabă rămânem, apropo de ce spunea Rodica, cu împlinirile și neîmplinirile a ceea ce am făcut, ale meseriei de după. (...) Să reparăm, pentru data viitoare. Că, din fericire, în teatru mai avem o "data viitoare".
"August: Osage County" este titlul textului original al lui Tracy Letts de la care a pornit spectacolul de teatru. La fel s-a numit și filmul realizat la Hollywood, care le-a avut în rolurile principale pe Meryl Streep și Julia Roberts. Să vezi filmul înainte să te apuci de munca la teatru poate fi un avantaj. Sau, dimpotrivă, îți poate complica viața.
RODICA NEGREA, actriță: Eu nu l-am văzut, am auzit, știam, dar vă dați seama că ar fi fost o povară mult prea grea să-l văd și, după aia, să mă apuc de treabă. Am refuzat și mă bucur că nu l-am văzut.
ANDREEA GRĂMOȘTEANU, actriță: Văzusem filmul, înainte de a afla că se va face spectacolul aici. De vreo două ori îl văzusem... Și știu că, după ce am aflat că-l vom face, am fost curioasă de niște lucruri, am făcut un soi de research, un soi de documentare, voiam să știu cum repetaseră oamenii. Și a fost foarte interesant că George Clooney, fiind unul dintre producători, a avut ideea de a-i pune împreună, înainte de filmări, chiar au stat împreună într-o casă, cu toții, pentru a crea atmosfera asta de familie.
Lucrul la "Ținutul din miezul verii" a însemnat pentru protagoniști lucruri extrem de diferite, dar la fel de intense.
ANDREEA GRĂMOȘTEANU, actriță: Eu am avut șansa asta, ca, după niște ani de zile de făcut televiziune, să fac un lucru pe care-l făceam înainte, la Casandra. Eu am pornit, m-am aruncat în treaba asta cu lăcomie! Mie mi-era dor să fac așa ceva! //...// Nu m-am gândit, nu m-am așteptat la nimic, pur și simplu am vrut să fiu aici, să exist și ce urma, nu știu, Dumnezeu cu mila, nu m-am gândit!
RODICA NEGREA, actriță: Se-ntâmplă, de multe ori, să vreau să văd personajul, vreau să-l simt în carne și oase, să-l văd! Cine știe, ceva rotiță din creier a funcționat, cumva, în sensul ăsta, a simțit... Se leagă foarte tare de teatrul american, de debutul meu, de tot ce-am învățat și n-am învățat, de tot ce știu și ce nu știu și descopăr de fiecare dată. (...) Într-adevăr, e o meserie care-ți lasă urme vii, e cel mai bine atunci când se-ntâmplă să ajungă la spectator și cu acel spectator se întâmplă ceva. Să-nsemne ceva, pentru un spectator, nu știu cum, ce... Dar să-nsemne. Nu să modifici, poate e mult spus, sau să marchezi, iarăși, e prea mult. Dar dacă nu se întâmplă măcar cu unul ceva, atunci, nu știu...
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
