Cărțile care pot fi plantate în grădină
„Trebuie doar să ai într-o mână o carte manufacturată şi în cealaltă mână o carte industrială. Şi ai să-i auzi simfonia,” spune Răzvan Supuran, artist plastic.
O lecţie despre frumos, despre dragostea pentru natură şi povestea unor cărţi unice în România, într-un interviu special cu artistul plastic Răzvan Supuran.
Răzvan Supuran: „Aici e pastă de hârtie făcută doar din deşeuri, deşeuri de hârtie. Orice deşeu de hârtie poate fi reciclat, refolosit. Şi pentru asta se înmoaie bine şi se toacă cu un mixer oarecare.”
Bucureşti, Muzeul Ţăranului Român. Aici, la subsolul instituţiei, se află un atelier: un loc cu o lumină aparte, un spaţiu aproape magic. În acest atelier, artistul Răzvan Supuran lucrează manual hârtia. Din ea, prind viaţă, mai târziu, cărţi venite parcă din alte vremuri. Locul este departe de a semăna cu o tipografie. Totul aminteşte de întoarcerea la natură, la lucrurile simple, dar esențiale, create cu migală şi pricepere de mâna omului.
Răzvan Supuran: „Tot ceea ce fac încearcă să urmeze nişte principii de viaţă. Şi îmi propun şi propun prin ceea ce fac să ne amintim că lumea mai bună e de fapt mai liniştită, mai firească. Nu e mai agitată şi mai nefirească. Şi deşi aş fi putut probabil să aleg să fac alte lucruri decât ceea ce fac acum am ales să fac carte şi hârtie manuală taman pentru că este felul de a fi care-mi permite să fiu eu cu mine aşa cum sunt eu de fapt. Şi să lucrez în fiecare zi în aşa fel încât să mă bucur în fiecare zi de ceea ce fac.”
Originar din oraşul Brad, Ţara Moţilor, Răzvan a trăit de mic printre cărţi. Mama sa scria poezie, astfel încât fiul a prins drag de carte în mod natural. Apoi, Răzvan a ales să studieze filozofia.
Atunci s-a născut un principiu de bază, pe care artistul l-a urmat în atelierul său: respectul pentru natură şi preţuirea lucrurilor mărunte, dar pline de semnificaţii.
Răzvan Supuran: „La filozofie am învăţat să-nvăţ că lucrurile originare sunt cele bune. Originaritatea este atemporală, aspaţială. Aşadar, esenţele vieţii omului pe pământ, implicit cartea numărându-se printre aceste esenţe. Eu îmi propun o redescoperire a hârtiei, de fapt. Pentru că atâta vreme cât nu o considerăm cel puţin la fel de importantă ca şi roata şi focul, şi-n măsura în care ea stă să piară de-acum înainte, noi s-ar putea să ne privăm pe noi înşine de o bucată semnificativă din cultura şi de fapt din viaţa omului pe pământ.”
Puţini ştiu faptul că în îndepărtatul Ev Mediu, hârtia era confecţionată din hainele celor săraci, reciclate, puse la înmuiat, presate şi, apoi, uscate. Hârtia obţinută era legată în incunabule de mărimi impresionante. La peste 700 de ani depărtare, cele mai multe dintre aceste cărţi sunt intacte.
Este şi unul dintre crezurile lui Răzvan Supuran: hârtia fabricată din fibră textilă este considerabil mai trainică.
Răzvan Supuran: „Hârtia este o haină, o haină a sufletului. Niciodată până recent, până la industrializare şi post-industrie, oamenii nu şi-au permis să taie copacii pentru a face haina sufletului. Copacii sunt o haină a lumii, cu totul. Dacă rămânem fără ea, rămânem dezbrăcaţi în faţa universului. Ne putem imagina strict în sensul ăsta. Cu atât mai mult cu cât hârtia făcută din copaci este foarte proastă. Durata ei de viaţă este de juma de secol. Pe când o hârtie făcută din fibră textilă, adică din celuloză vegetală, din plantele textile scoasă, aceea durează un mileniu, un mileniu jumăte dacă e păstrată în condiţii cât de cât bune.”
Să confecţionezi hârtie, manual, nu este, însă, la îndemâna oricui. Îţi trebuie timp, extrem de multă răbdare şi, înainte de toate, multă pasiune şi spirit creativ.
Îndrăgostit de natură, ecologist, Răzvan Supuran nu doar modelează hârtia, ci îi oferă o nouă viaţă printr-un procedeu simplu, dar inedit: adaugă, în pasta de hârtie, seminţe. Astfel, în funcţie de plantele folosite în compoziţie, lavandă, ghimbir sau mentă, hârtia poate deveni terapeutică. Mai mult decât atât, fila sau o întreagă carte pot fi plantate.
Răzvan Supuran: „De aceea spuneam că hârtia este o haină a sufletului pentru că fibrele practic sunt împâslite în volumul hârtiei, nu e o pastă sau un lipici oarecare care să le ţină, ci pur şi simplu se intersectează şi creează o rezistenţă suficientă pentru ca materialul obţinut să fie bun de folosit.”
Răzvan Supuran: „Şi în soluţia asta am pus seminţe de trifoi, hârtie plantabilă se numeşte. Adică după ce foloseşti hârtia şi se strică poţi pur şi simplu să o plantezi.”
Răzvan Supuran: „Acum să scoatem hârtia cea nouă de pe sită şi o aşezăm pe un material textil.”
Ceea ce pentru oamenii grăbiţi ai secolului XXI ar putea să pară timp pierdut, pentru artistul Răzvan Supuran este, de fapt, un câştig. Orice carte realizată manual reprezintă o bătălie câştigată cu tehnologia. Asta deoarece, oricât de rapid ar produce lucrurile, industria are un mare dezavantaj: depersonalizează.
Răzvan Supuran: „Cartea a ajuns să fie ea în sine un ambalaj. Textul a devenit ambalaj. Drama la propriu pe care o putem estima pe termen lung de-acum înainte ar putea să apară din momentul în care industria hârtiei sau a printului pe hârtie va începe să decadă mult mai mult decât s-a întâmplat deja şi se va transla totul în virtual. Pentru că deja meşteşugurile implicate de facere a cărţii, hârtierul, tipograful şi legătorul sunt din ce în ce mai rare, şi nicăieri în lume nu mai există un loc unde să se facă toate trei împreună. E ca şi cum ai face o haină şi i-ai da cuiva să coasă nasturii sau să coasă ceva pe ea şi să nu ştie ce dimensiuni are sau ce fir să folosească, sau ce culoare să pună.”
Dincolo de pasiunea pentru obiectul-carte, se ascunde, însă, un vis mult mai mare: o bibliotecă de 100 de volume, titluri esenţiale din literatura universală, confecţionate manual.
Răzvan Supuran: „Dintre cele făcute până acum, pe lângă Micul Prinţ este Meşterul Manole. Este o ediţie gravată, cu o tehnică cel puţin provocatoare pentru mine la nivel strict mecanic, tehnic. Am reuşit să fac gravură de text cu plastic. Asta e pe scurt noutatea. Însă lista cărţilor făcute sau care vor fi făcute e încă în lucru. Eu aşa am început să fac atelierul, visând la o bibliotecă manufacturată, la o bibliotecă alcătuită din ediţii bibliofile. Şi evident că cineva cumva trebuie să selecteze foarte atent acele texte.”
Susţinut în demersul său de guvernul norvegian, Răzvan Supuran a demarat un nou proiect: Luminiş. Hârtia confecţionată manual şi lumina s-au completat armonios.
Răzvan Supuran: „Luminiș este un proiect de corpuri de iluminat, are ca subtitlu corp de literă, corp de carte, corp de iluminat. E un shortcut de marketing pe care-l fac pentru că în lumea largă, lumile cu bani, corpurile de iluminat sunt foarte apreciate. Şi făcând, propunând lucrul acesta evident că în fiecare obiect făcut aşa, subliniez că este o lampă pentru citit. Că altfel nu-şi mai are rostul lampa. Noi uităm până şi lucrul ăsta că până nu de mult, ne permiteam s-aprindem felinarele doar ca să răsfoim o carte în care credeam. E un fel de chemare la un ritual intrinsec nativ al nostru, pentru ca atunci când aprindem o lampă, ea s-ar putea să ne amintească „hei, vezi că acum se face seară". Intră în ritm nocturn, interiorizează-te, caută în tine, nu mai umbla pe-afară.”
Cel mai la îndemână este să devii sclavul tehnologiei. Mai greu este să nu depinzi strict de ea. Şi, din simplitate, să creezi obiecte-minune, al căror farmec nu-l poate cuprinde nicio maşinărie.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
