Ernest Ulrich, unul dintre etnicii germani din România deportat în 1945 în lagărele de muncă din fosta Uniune Sovietică, a avut curajul să publice o carte cu toate amintirile chinuitoare din perioada în care a fost supus la muncă forţată. În 1945, în fosta Uniune Sovietică au ajuns peste 70.000 de etnici germani din toată România. Astăzi, în Hunedoara, mai trăiesc 20 de foşti deportaţi, care primesc de la statul român 200 de lei pe lună.
Ernest Ulrich este unul dintre cei 1500 de etnici germani din Valea Jiului deportaţi în 1945 în lagărele de muncă din Uniunea Sovietică. Deportaţii etnici germani, printre care şi Ernest Ultrich, au dat statul român în judecată pentru daune morale, dar nu au avut câştig de cauză.
Chiar şi aşa, „Suferinţele pe care le-am trăit noi, cetăţenii români de origine germană, nu se pot plăti în bani”, spune Ernest Ulrich.
A fost deportat într-un lagăr din URSS împreună cu tatăl său. Avea numai 19 ani cand soldaţii ruşi au venit după ei. Au plecat din gara Petroşani cu un tren marfar, în 1945, fără să ştie destinaţia. Păziţi de un soldat rus înarmat, au ajuns după 19 zile în Donbass, Ucraina.
„Preotul ortodox era cu o cruce mare în mână... aşa stătea: adio, băieţi, nu ne mai vedem. Aşa am călătorit nu ştiu cât. Mai mult noaptea. Am auzit şi sirene de la vapoare...”, îşi aminteşte Ernest Ulrich.
Deportaţii de origine germană erau puşi să muncească în mine. Mulţi nu au rezistat şi au încercat să fugă. Unii au fost prinşi şi omorâţi, alţii s-au sinucis. „Duceam între 15 şi 20 de morţi zilnic la cimitir. Ni s-a spus: cine munceşte, trăieşte; dacă spuneţi ceva, caput! Dacă nu făceam norma era jale... luam bătaie, ne lua şi mâncarea.”
Patru ani a durat tot acest chin. În 1948, deportaţii germani au fost trimişi acasă.