Cronica de film „Crimele din Osage County: Bani însângerați”. Martin Scorsese pune degetul pe o rană urâtă din istoria Statelor Unite

Cel mai recent film al lui Martin Scorsese - „Killers of the Flower Moon”/Crimele din Osage County: Bani însângerați - este diametral opus stilului cu care regizorul american ne-a obișnuit în producțiile sale flamboaiante cu gangsteri duri și simpatici, care râd zgomotos în timp ce-și împrăștie creierii pe pereții barurilor. „Crimele din Osage County” se bazează pe un episod real, urât și extrem de murdar din istoria SUA: Presiunile constante ale coloniștilor de relocare (a se citi: deportare) a nativilor americani i-au purtat pe cei din tribul Osage până în Oklahoma anilor 1920. Aici, noile lor pământuri s-au dovedit a fi bogate în petrol: o binecuvântare rapid transformată în blestem. Nu trebuie să fii un suprematist alb american pentru a te simți extrem de inconfortabil la finalul celor 200 de minute ale filmului. Crimele oribile venite din trecutul sulfuros al mândrei națiuni americane sunt o mărturie tristă pentru noi, toți oamenii prezentului, că rasa umană mai are încă mult până să evolueze.

Grație rezervelor de gaze și petrol descoperite în rezervația din Oklahoma, amerindienii Osage au ajuns să acumuleze bogății enorme, devenind nu doar cel mai bogat trib din America de Nord ci și una dintre cele mai avute comunități din întreaga lume. Bogăția afișată de aceștia a produs resentimente puternice în rândurile coloniștilor „albi” americani. În plus, în urma unei legi adoptate de Congresul SUA, cu cât un Osage era mai bogat, cu atât avea șanse mai mari să fie declarat „incompetent” - practic, incapabil să-și gestioneze - vezi Doamne - de unul singur averea. Astfel, averea acestora a ajungea în grija unui tutore alb care „supraveghea” modul în care se făceau cheltuielile.

În acest context, Scorsese ni-l prezintă pe Ernest Burkhart (interpretat excelent de Leonardo DiCaprio), un personaj nu foarte ager la minte care ajunge, sub influența perfidului său unchi, William Hale (la fel de excelent, Robert De Niro), să se îndrăgostească și să se căsătorească cu amerindianca Mollie (Lily Gladstone, într-un rol care are mari șanse să le aducă nativilor americani primul lor Oscar din istoria filmului).

Aparent, William Hale este binefăcătorul suprem și alb al indienilor din întreaga regiune. Întâmplător, îi place să fie numit „Regele” și să se și comporte ca atare. Primul semn rău.

Chiar la începutul filmului, avem scena unui dialog dintre naivul Ernest și omnipotentul său unchi Hale, unde vedem - în sfârșit! - un De Niro așa cum îl știam „de pe vremuri”. Personajul „Regelui” ne aduce aminte de însuși Lucifer, chiar cel interpretat de același De Niro în aproape-uitatul film „Angel Heart”, acum mai bine de 35 de ani: felul în care stă în scaun, modul în care își modelează zâmbetul ori își măsoară cuvintele nu sunt decât semne subtile ale Răului care urmează a ieși la suprafață.

Planul, neted precum lama unui cuțit, începe apoi să se desfășoare într-un ritm tulburător de lent. Filmul lui Scorsese este „mare” la figurat și, mai ales, la propriu: pelicula durează 3 ore și 26 de minute, timp în care spectatorul țintuit pe scaun privește neputincios la ceea ce a fost avertizat încă din titlu: un lung șir de crime, comandate de „Rege”, aflat în fruntea unui veritabil grup de crimă organizată, al căror scop final este lichidarea tuturor posibililor moștenitori „nativi” ai uriașei averi pe care familia lui Mollie o deține, astfel încât nepotul său Ernest să rămână singurul moștenitor de drept.

Astfel, „frumoasa poveste de dragoste” dintre amerindiana Mollie și eroul alb de război Ernest este doar un „cover”, un pretext, parte a planului lui Hale de a-i deposeda pe indieni de terenurile îmbibate de petrol.

Iar deposedarea se face cu sânge. Amestecat cu petrol.

Treptat, nătângul Ernest devine complice la crime și, până la urmă, criminal în toată regula.

Filmul este, practic, un western turnat în maniera lui Scorsese: felul în care sunt puse la cale și executate crimele poartă binecunoscuta amprentă a scenelor cu gangsteri, dar filmul e departe de a fi un iureș de cadre și imagini colorate sau violente.

Spre final, odată cu demararea anchetei Biroului Federal de Investigații (strămoșul FBI-ului de astăzi), „Killers of the Flower Moon” se transformă într-o veritabilă „Courtroom drama” - un thriller judiciar, cu anchete, strângere de probe, proces cu scandal, avocați contra procurori, pledoarii, verdicte.

În „Crimele din Osage County”, Martin Scorsese apelează deseori la ruperi de ritm, în special în scenele în care o vedem pe Mollie alături de familia ei: acestea sunt momente încărcate de liniște interioară și emoție, ca și cum Scorsese încearcă să ne transmită că de „greutatea” acestor scene atârnă tot firul narativ al poveștii. Efectul acestei „gravitații” e direct simțit de spectatorul aflat de cealaltă parte a peliculei. Acolo, în sala de cinematograf, timpul încetinește brusc iar cele peste 3 ore de peliculă par să nu se mai sfârșească.