Cine sunt lăutarii de mătase şi unde îi puteţi asculta
Dintotdeauna, românii si-au cântat necazurile sau bucuriile în balade, cântece de jale şi de voie bună. Fiecare regiune a țării își avea repertoriul specific, iar muzica lăutărească însemna, până la urmă, cea mai autentică exprimare a sufletului românesc. Deși inițial se asculta doar în mahalale, acest gen de muzică a devenit parte din viața elitelor, în Bucureștii de altădată.
Bogdan-Mihai Simion, muzician: „Muzica lăutărească e o muzică orăşenească, urbană, ce se prefigurează la Bucureşti în perioada interbelică, pe vremea când Bucureştiul nu era nici rural, dar nu era nici urban. Apare mai decis şi îşi atinge vârful estetic, din punctul meu de vedere, după al Doilea Război Mondial, undeva la jumătatea anilor 50. Şi muzica lăutărească e tot o muzică tradiţională. E poate ultima muzică de tradiţie orală ce apare în România şi mi s-a părut cu atât mai interesantă, pentru că fiind o muzică foarte nouă, din punctul meu de vedere a fost o muzică ce mereu a fost nedreptăţită. Şi de folclorişti şi de etnomuzicologi şi de statul român şi de mediile intelectuale şi de mediile politice şi în general a fost mai greu promovabilă decât celelalte muzici.”
Dar adevăratul declin al muzicii lăutăreşti începe după 1989, când gusturile românilor se schimbă total.
Costel Vasilescu, lăutar: „Tineretul care s-a născut acum nu ştie prea bine care e muzica lăutărească. Face confuzie mult”.
Bogdan-Mihai Simion, muzician: „Oamenii vor armonii simple, predictibile, texte uşor de reţinut şi muzică de dans. Asta-şi doresc oamenii”.
Așa se face că maneaua a înlocuit, încet, muzica lăutarească.
Prea puțini mai știu sa mânuiasca instrumentele aşa cum se făcea pe vremuri. Ei sunt lautarii de matase ai Bucureștiului.
Victor Teioanu, Milan de la Bobeşti, Costel Vasilescu, Nelu Raducanu și Gigel Mihai sunt, poate, ultimii lăutari clasici ai Bucureştiului, care speră încă în "resuscitarea" muzicii tradiționale românești. Ideea de a-i aduce împreună îi aparține lui Bogdan Mihai Simion, un tânăr de doar 26 de ani, care de aproape 10 luptă pentru salvarea și conservarea genurilor muzicale autentice.
Bogdan-Mihai Simion, muzician: „Trebuie să ne grăbim. E o grabă teribilă. O să fiu bătrân şi o să vină nepoţii mei la mine şi o să mă întrebe: cum suna lumea bunicilor tăi? Aveţi aparate de înregistrat de la sfârşitul secolului XIX. Şi eu ce să le dau? Discurile alea cu vedete ale muzicii populare româneşti? Cu pantofi cu toc roz şi cu ie tăiată până aici? Este o imagine într-atât de hâdă și de distorsionată, în raport cu realitatea din teren, încât pot să spun numai că mă dezamăgește. Că eu am văzut altceva”.
Deși provine dintr-o familie de economiști și este doctorand la Litere, Bogdan a găsit în muzica tradițională sensul vieții sale. A învățat să cânte la cobză, unul dintre cele mai vechi instrumente de pe teritoriul țării noastre şi a dat voce proiectului Șamanul Mut. Căuta lăutari vechi în toate colţurile ţării şi îi invita... la concert. Mare le este uimirea unora dintre ei atunci când află intenţiile tânarului.
Milan de la Bobești – lăutar: „Stăteam așa în dubiu. Cine o mai fi și băiatul ăsta? Acuma încerc, să vedem. Și când am venit la repetiții și l-am ascultat cum cântă, zic e gata, e băiat bun”.
Bogdan-Mihai Simion – muzician: „Mie îmi place să spun așa: că Milan de la Bobești reprezintă lăutăria hard. Cum este soft rock și hard rock, el cântă lăutărie hard, nu lăutărie soft. Cântă o muzică lăutărească extrem de cenușie, neagră de-a dreptul, cu copii orfani, abandonați în spitale. El e de fapt un bun omolog al blues-ului american, al fado-ului portughez și al flamenco-ului andalus”.
Fiecare lăutar spune povești din alte timpuri, prin muzica sa. Din păcate însă, nu prea se mai găsește cine să le asculte.
Victor Teișanu – lăutar: „Înainte se cânta mereu și acuma nu prea se mai cântă, de când au apărut manelele, sunt căutați. Ei cântă și la țigani și la români. Sunt mai căutați ei. E vremea lor”.
Bogdan-Mihai Simion – muzician: „Victor Teișanu este ultimul fiu de cobzar bucureștean, ceea ce nu e deloc lucru puțin și numai atât dacă aș spune despre el. Provine din familia Teișenilor luându-și egida asta din mahalaua Teiș din Târgoviște și a avut o firmă cum zic lăutarii. Lăutarii folosesc frumos firmă, chiar în sensul de brand, nu de companie”.
Astăzi, lăutarii nu mai au nici renume, nici cântări și nici susținere. Poiectul lui Bogdan Simion însă, încearcă să schimbe situaţia actuală, prin promovarea muzicienilor de tradiţie.
Bogdan-Mihai Simion, muzician: „Nelu Răducanu este un țimbalist extraordinar, este un instrumentist desăvârșit, e poate unul dintre ultimii buni țimbaliști care au avut un respect minunat pentru acest instrument și îmi place de fiecare dată să-l asemăn cu un ceas de buzunar elevețian placat în argint. Este ca un ceas care nu iese niciodată din timp”.
Nu lipsesc legendele. Adică, acei artişti care au reuşit de-a lungul vieţii să lase o amprentă puternică în istoria muzicii tradiţionale. Un astfel de exemplu este Costel Vasilescu.
Bogdan-Mihai Simion, muzician: „Costel Trompetistu - este realmente o legendă vie a muzicii lăutărești urbane. Când era copil a apucat să o audă cântând pe Maria Tănase la bâlciul de la Obor și la bâlciul din Moșilor și este ultimul trompetist care cântă la trompetă cu surdină în bună tradiție lăutărească bucureșteană și a avut o activitate consistentă muzicală, de la începutul anilor 50, până la sfârșitul anului 2010.”
Costel Vasilescu are astăzi 76 de ani. A început să cânte la trompetă la vârsta de 9 ani, pentru că s-a născut într-o familie de suflători. Decisiv pentru cariera tumultoasă care a urmat a fost, însă, momentul în care l-a ascultat cântând pentru prima oară pe Hopa Mitică, un lăutar renumit pentru instrumentul trompetă cu surdină.
În scurt timp, Costel a ajuns sa cânte alaturi de Hopa Mitica, dar şi de alte nume mari din istoria muzicii lăutăreşti. A străbătut lumea din cartierul Tei până la New York, iar la Bucureşti era atât de apreciat încât cei care doreau să se căsătorească îşi planificau nunta în funcţie de agenda lăutarului. Nu mai cânta de ani buni, pentru că nu mai are unde, dar a decis să scrie o carte despre gloria muzicii lăutăreşti, pe care a lansat-o chiar anul acesta. Iar propunerea lui Bogdan a venit într-un moment oportun.
În plină săptămână, muzica lăutărească a reînviat pe scena unui club din Bucuresti. Sute de tineri au ascultat, poate pentru prima oară, cântece de care nici nu ştiau că există. Emoţia însă, de data aceasta a venit de pe scenă.
Milan de la Bobești – lăutar: „Dacă aveam aripi așa, zburam. M-am simțit super. Și publicul a fost primitor peste masura. Am ajuns acasa fericit. Am râs cu soția, am glumit, zice: nu te-am mai văzut așa de ani de zile”.
Gigel Mihai – lăutar: „Spectacolul pe care l-am dat a fost benefic pentru noi și pentru muzica lăutărească, să vadă și lumea cum se cântă înainte, cât de frumos se cântă”.
Bogdan-Mihai Simion – muzician: „S-au văzut cu spoturi, s-au văzut pe scenă și s-au văzut aplaudați de atât de mulți oameni tineri. Reacțiile pe care le-au primit ulterior, eu zic că merită, măcar o dată să li se întâmple și lor chestiunea asta. Și să vină cu muzica lor, nu cu niște muzici imaginate în niște laboratoare ideologice de către niște intelectuali, care au niște teze politice de împins. Că muzica asta n-are ideologie politică”.
"Aamanul mut" se întâmplă de câteva ori pe an, însă în curând proiectul se va încheia. Iar ceea ce-şi doresc lăutarii este ca muzica lor, tradiţie cu vechime, să nu aibă acelaşi final.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
