TRIUMFUL UNEI NAȚIUNI. Miza luptelor de la Mărăști, Mărășești și Oituz - existența României ca stat
Tunurile și soldații români au spus: „Pe aici nu se trece”. Iulie 1917, militarii erau pregătiți să înceapă ofensiva. Bucureștiul era ocupat, curtea regală se afla în exil la Iași. Retrasă în Moldova după înfrângerile din urmă cu un an din Transilvania și Dobrogea, Armata Română trece prin transformări radicale. Este înzestrată cu armament și tehnică de luptă modernă aduse din Franța, iar trupele sunt instruite de aproximativ 1.500 de ofițeri și de soldați francezi conduși de generalul Henry Berthelot. Miza bătăliei era uriașă.
„Ne apăram ființa statală, pentru că dacă Germania ar fi reușit să rupă frontul și să ajungă la Iași, România ar fi dispărut de pe hartă”, spune istoricul Manuel Stănescu.
În zorii zilei de 11 iulie Armata a 2-a Română, condusă de generalul Alexandru Averescu, unul dintre cei mai buni strategi militari pe care îi aveam, începe ofensiva la Mărăști.
Armata Română era poziționată pe dealul de lângă Mărăști, iar linia de apărare germană era chiar în mijlocul satului. După începerea asaltului se avansează foarte repede, românii avansează foarte repede și în numai câteva ore satul Mărăști este eliberat, germanii fiind împinși spre dealuri.
Luptele sunt grele, multe dintre atacuri se duc la baionetă. Cu pierderi mari, nemții se retrag înspre munții Vrancei, românii reușind să împingă linia frontului cu 20 de kilometri spre vest.
„Soldații români au urcat pieptiș coasta Mărăștiului și i-au surprins pe nemți, unii chiar nereușind să-și bea cafeaua de dimineață. Au lăsat pe masă, așa cum au apucat, cafeaua, șapca, îmbrăcămintea, unii au fost nevoiți să fugă îmbrăcați sumar”, povestește Mihail Brodina, profesor la o școală din Mărăști.
Ofensiva este însă oprită brusc după ce armata rusă este înfrântă pe frontul din Galiția și Bucovina, fiind nevoie de o relocare a forțelor. Pe 24 iulie trupele germane conduse de generalul August von Mackensen trec însă la ofensivă în zona Mărășești.
Armata a noua germană era poziționat pe Siret. În fața ei erau dispuse trupele armatei a patra ruse. Copleșiți de superioritatea adversarului, rușii bat în retragere și cer ajutorul românilor. Exista riscul ca linia frontului să fie spartă. Armata 1 Română intră în luptă și reușește să oprească ofensiva nemților spre Mărășești. În următoarele două săptămâni au loc lupte crâncene, cele două tabere cucerind și pierzând succesiv pozițiile ocupate.
O luptă în care faptele de arme și eroismul ofițerilor și soldaților români impresionează întreaga Europă. Ofensiva germană este violentă însă românii nu fac niciun pas înapoi. De cele mai multe ori sfidând ploaia de gloanțe și obuze, ostașii atacă la baionetă pozițiile germane. Este și cazul Regimentului 32 Mircea. Surprinși într-un moment de respiro în care se spălau, soldații au luptat doar în cămăși și cu capetele descoperite.
Alteori, sacrificiul a fost dus la extrem. Căpitanul Grigore Ignat comandă un grup de 180 de mitraliori. A refuzat să se retragă deși asaltul îl copleșea. Pe măsură ce soldații cădeau, îi reașeză în poziții de tragere, fapt ce a stârnit nedumerirea comandanților germani. Nu își explicau cum de românii nu pierd niciun om deși erau bombardați de aproape o zi întreagă. Căpitanul Ignat a fost găsit fără viață alături de camarazii săi, stând în poziție de luptă, cu mâna încleștată pe mitralieră.
Generalul Eremia Grigorescu, comandantul Armatei 1-a nota în ordinul de zi: „Aci cunoscu generalul german Mackensen ce este înfrângerea. Mărășești fu mormântul iluziilor germane.”
Cele mai dure încleătări între Armata Română și cea germană au avut loc chiar aici, unde ulterior s-a construit Mausoleul. Dramatismul acelei bătălii, fără îndoială una dintre cele mai importante din istoria poporului român, este dat și de bilanțul ei. Peste 21.000 de mii de soldați români și-au pierdut viața aici, au fost răniți sau au fost dați dispăruți.
La două zile de la începerea asaltului de la Mărășești, germanii pornesc ofensiva și în zona Oituz. Planul era ca frontul să fie străpuns în cele două locuri iar armatele română și rusă, încercuite. „Nici pe aici nu se trece” a fost deviza soldaților români care cu mari jertfe au reușit să țină piept valurilor de atacuri. Caporalul Constantin Mușat a fost dovada vie a dăruirii cu care au luptat românii. Cu o mână amputată încă din timpul ofensivei din 1916, caporalul s-a întors pe front și pentru că nu mai putea să folosească arma arunca grenade brațul sănătos.
„Dragostea de țară i-a împins pe mulți să își pună la bătaie însăși viața, bunul cel mai de preț. Unii au uitat de familie, au uitat de sine și singurul lor scop a fost alungarea vrășmașului de pe pamântul lor”, spune Mihail Brodina, profesor din Mărăști.
Chiar dacă Armata Română a obținut aceste victorii situația se complică pentru țara noastră. Rusia încheie un armistițiu separat cu Puterile Centrale. Încercuită din toate părțile, România este obligată să facă același lucru.
Astfel se încheie Pacea de la București în care țara noastră cedează Dobrogea, este supusă economic Germaniei, iar armata este demobilizată. Tratatul de pace, care nu a fost niciodată ratificat de regele Ferdinand, este denunțat câteva luni mai târziu, când devenise foarte clar că aliații vor câștiga războiul.
La 1 decembrie 1918 se înfăptuia Marea Unire, lucru care a fost posibil doar prin jertfa a zeci de mii de soldați români care au pus dragostea de țară mai presus de propriile vieți.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
