Tanzanezul care înmână

Radu Paraschivescu Data actualizării: Data publicării:
RAPID BUCURESTI - SAHTIOR DONETK

Dintre cele trei cuvinte ale titlului, doar cel din mijloc e corect. Titlul în sine este ceea ce se cheamă, în proletculteză, un „arc peste timp” şi aduce împreună două conflicte ale lui Dumitru Graur cu limba română. Primul datează din mileniul trecut, când Dumitru Graur, comentator al întrecerilor olimpice de atletism, a semnalat prezenţa pe pistă a unui „sportiv tanzanez”. Alergătorul era, desigur, tanzanian, dar scăparea a fost trecută cu vederea. Conul de lumină se fixase deja asupra unei alte rostiri a aceluiaşi comentator: „Alina Astafei a dat naştere unei superbe fiinţe omeneşti”. În entuziasmul declanşat de vestea că sportiva nu născuse un mixer, o lişiţă sau un castravete murat, publicul a primit cu indulgenţă apariţia „sportivului tanzanez”.

Al doilea conflict al lui Dumitru Graur cu limba română are doar câteva zile de la izbucnire. Prilejul a fost gala Asociaţiei Presei Sportive, desfăşurată la Ateneul Român şi transmisă de TVR HD. APS tocmai a împlinit 90 de ani şi a decis să marcheze evenimentul prin premierea mai multor repere ale excelenţei în sportul de ieri şi de azi.

Ca preşedinte al APS, Dumitru Graur a ţinut să joace şi rolul maestrului de ceremonii, ceea ce a presupus şi livrarea de mici indicaţii scenice pe care le-a auzit lumea din sală şi de la televizor. Printre ele, rugămintea adresată uneia dintre asistentele dumisale „să înmâne premiul” celui chemat la rampă. Invitaţia i-a fost adresată ceva mai târziu şi lui Ilie Năstase, care urma s-o premieze pe Simona Halep. După un „te rog să înmânezi” iniţial, Dumitru Graur a revenit asupra deciziei şi a reformulat: „te rog să înmâni”.

Candorile de acest tip sunt monedă curentă în exprimarea lui Dumitru Graur. Iar faptul că APS decide să aibă un preşedinte care calcă în străchinile limbii o priveşte. E o structură privată, care nu are a da socoteală nimănui. Lucrurile se complică abia în clipa când APS promovează gala de la Ateneu ca pe „un eveniment de înaltă ţinută” (aşa cum se poate citi pe site-ul instituţiei) şi mai cu seamă când anunţă că se găseşte „Sub Înaltul Patronaj al Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României” (aşa cum se poate citi pe acelaşi site, unde singurul cuvânt fără majusculă este „al”).

„Înaltă ţinută” nu înseamnă că participanţii trebuie să fie înalţi, ci cu totul altceva. Un asemenea eveniment trebuie construit cu grijă, chiar cu pedanterie, cu atât mai mult cu cât angajează Ateneul Român şi Casa Regală, indiferent de paşii ei greşiţi din ultima vreme. Dacă îţi propui să organizezi un eveniment de ţinută, nu o poţi face decât într-un orizont stilistic cât mai aproape de impecabil. Or, stângăciile de limbă, de comportament şi de protocol ale lui Dumitru Graur nu fac decât să coboare nivelul întâmplării. Faptul că preşedintele APS nu ştie să pronunţe numele lui Antonín Dvořák nu e de mirare. În fond, până şi pronunţarea lui „München” e un test prea complicat pentru el. Însă bâjbâielile referitoare la un verb ca „a înmâna” nu sunt de admis. Mai cu seamă că nu e vorba de o simplă scăpare, după cum a dovedit recidiva prin care Dumitru Graur a ţinut să revină asupra unei formulări bune în primă instanţă. Iar dacă Alexandru Graur, om cu un doctorat la Sorbona, pe o teză de lingvistică indo-europeană, s-a ocupat decenii întregi de grădina limbii române, fiul său poate fi de folos mai degrabă la redactarea unui ghid de rele practici.

Nu e prima dată când Dumitru Graur amuză fără să-şi propună, fie ca MC, fie ca analist sau comentator al unor meciuri. În ciuda unei exprimări plate, la graniţa insipidului, el scoate publicul din toropeală când, fără voia lui, creierul i se aliază cu gura pentru a produce năstruşnicii. Cine l-a văzut pe Dumitru Graur pe scena Ateneului (unde a intrat în vorbă cu diverşi oameni din spatele scenei uitând că are microfon, crezând că nu-l aude nimeni şi bruindu-l pe sportivul invitat să spună câteva cuvinte la primirea premiului) îşi va fi reamintit câteva dintre zicerile lui caraghios-înduioşătoare. Printre ele, un foraj filozofic de mare adâncime („Nu e bine să primeşti gol înainte de pauză fiindcă îţi strică toată pauza”), un regret ipocrit („Cu părere de rău, trebuie să mă laud chiar de la început”) şi un derapaj oximoronic („Thomas Müller dovedeşte o euforie moderată”).

Au existat şi oameni care au murmurat dezaprobator când au văzut că o gală a presei sportive a fost organizată la Ateneu. Am onoarea să nu fiu de acord cu ei.

În primul rând, fiindcă nu s-au declarat la fel de ultragiaţi când Iarina Demian a ţinut tot acolo primele ediţii din Gala Premiilor Ioan Chirilă (evenimente cu o curgere mult mai plăcută decât povestea de miercuri seara). În al doilea rând, fiindcă nu le poţi spune fetelor din lotul de canotaj sau Simonei Halep că nu au ce să caute la Ateneu dacă nu ascultă Bach. În al treilea rând, fiindcă între premii şi discursuri şi-a găsit loc Camerata Regală, ale cărei momente sub bagheta lui Constantin Grigore au conferit stilul, entuziasmul şi nobleţea pe care nu s-au priceput să le aducă alţii. Câteva prim-planuri cu dirijorul Cameratei şi cu doi-trei instrumentişti mi l-au estompat, măcar pentru o vreme, pe Dumitru Graur. Le mulţumesc şi-i felicit.

 

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri