Supraviețuire în Basarabia. Mărturii despre infernul sovietizării
România a intrat în al Doilea Război Mondial în vara lui 1941 ca să-şi recupereze principalele teritorii pierdute în anul precedent: Basarabia, Bucovina de Nord şi Transilvania. Mareşalul Ion Antonescu - liderul de atunci al ţării - s-a aliat cu Hitler şi a angajat armata română contra URSS. A recuperat în acest fel provinciile din estul ţării şi spera ca, la sfârşitul ofensivei, să recapete şi Ardealul. Calculul s-a dovedit greşit. România a recuperat Transilvania după 23 august 1944, luptând împotriva lui Hitler, spre vest. A pierdut însă Basarabia. Republica Sovietică Socialistă Moldovenească şi-a început istoria prin valuri de deportări în Siberia şi Kazahstan şi o foamete indusă care a ucis 10% din populaţie.
Povestea familiei Moraru
Când Radio Bucureşti a anunţat, în seara zilei de 23 august 1944, că România încetează să mai lupte contra URSS şi că se alătură Naţiunilor Unite contra lui Hitler, doi ţărani basarabeni îşi riscau viaţa ca să traverseze linia frontului. În primăvară se întorseseră de la Craiova unde familia lor era refugiată de trei ani în satul natal, Iurceni, unde aveau pământ şi vie.
„Tatăl cu fratele mai mare, Vasile, au venit aici în Basarabia ca să îngrijească culturile care creşteau pe câmpurile noastre. Şi având în vedere că atunci, pe 23 august, a fost foarte repede schimbarea asta, ei au căzut în linia frontului şi cu chiu, cu vai totuşi au trecut Prutul”, povestește agronomul Gheorghe Moraru, fost deportat în Siberia.
De la începutul războiului, familia Moraru a trecut Prutul de trei ori. Prima dată, în vara lui 1940, în timpul retragerii haotice a autorităţilor române din Basarabia.
Pe 26 iunie 1940 ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov i-a înmânat ambasadorului Davidescu la Moscova ultimatumul pentru cedarea Basarabiei. Partea română se străduia totuşi să câştige timp, aşa că Molotov a cerut imperativ Bucureştiului să accepte ultimatumul până pe 28 iunie la orele 14, a acordat timp autorităţilor române pentru evacuare patru zile, dar chiar pe 28 iunie trupe sovietice au fost paraşutate la Prut. Populaţia Basarabiei a a avut de fapt pentru evacuare numai jumătate de zi.
„Cu părere de rău, peste 10-12 zile, noi am fost întorşi înapoi. De ce? Uniunea Sovietică a pus ultimatumul. Toţi basarabenii să fie întorşi înapoi, toţi refugiaţii să fie înapoi în Basarabia. În caz contrar, ei atunci ocupă România”, povestește Gheorge Moraru.
Din fericire, familia Moraru nu a fost afectată de valul masiv de deportări din august-noiembrie 1940 spre Siberia şi Kazahstan. Aveau loc execuţii sumare, închisorile erau supraaglomerate şi multe clădiri publice au fost transformate în spaţii de detenţie.
În toată Basarabia şi în Bucovina de Nord se desfăşurau operaţiunile tipice de sovietizare a teritoriului. În oraşe, naţionalizarea fabricilor, atelierelor, controlul publicaţiilor. La sate, renunţarea aşa-zis voluntară la pământ, urmată de intrarea în gospodării colective numite colhozuri. Listele cu prezumtivii protestatari fuseseră întocmite înainte de invazie de agenţi ai Cominternului infiltraţi în România.
Abia instalate, noile autorităţi au fost capabile să aresteze de îndată şi să deporteze toate persoanele care puteau exercita vreo opoziţie, era vorba de primari, funcţionati, jandarmi, profesori, medici sau pur şi simplu despre ţărani respectaţi în comunităţile lor. Represiunea nu viza doar capul familiei, noaptea trupele NKVD ridicau familii întregi, de la bătrâni la copii mici. Toţi aceştia erau încărcaţi în căruţe, în camioane şi aduşi în gara centrală din Chişinău, la Tiraspol sau Tighina. Pe aceste peroane aşteptau zile întregi înfricoşaţi, fără apă sau mâncare, să fie încărcaţi în garnituri de tren spre locurile de deportare.
Într-un singur an, populaţia Basarabiei a scăzut cu circa 100.000 de persoane.
Povestea familiei Sturza
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
Un al doilea val de deportări a avut loc cu numai două săptămâni înainte ca trupele române, intrate în război contra URSS, să treacă Prutul. Familia Valentinei Sturza a fost ridicată din satul natal Ciuculeni, judeţul Hânceşti. Tatăl, Grigorie Scafari, fusese deputat liberal în Parlamentul României. Bunicii nu puteau crede că cineva le-ar putea confisca averea adunată în multe generaţii.
„Tata a început atunci să le zică bunicilor să plecăm în România pentru că o să se întâmple ceva. Tata stătea în genunchi şi plângea în faţa lor. Bunica a zis că, dacă vrea, poate să îşi ia familia şi să se ducă. Noi eram patru copii mici, dar tata a zis că nu are cum să îi lase pe bunici şi că fără ei nu pleacă şi aşa a rămas”, își aduce aminte Valentina Sturza, fostă deportată în Kazahstan.
Lipsa de informaţie a bătrânilor a fost fatală. Pe 13 iunie 1941, gospodăria avută a familiei Scafari a fost înconjurată de soldaţi înarmaţi.
„Un ofiţer m-a apucat de rochie şi m-a aruncat ca să nu mă duc încolo, dar pe bunicul un soldat l-a lovit cu patul armei în piept şi a căzut pe o clădire şi s-a lovit cu capul, a stat două săptămâni la pat şi a decedat. În acea zi au fost trei copii de-ai lui ridicaţi, sora şi fratele mamei, feciorul mai mare, apoi mai erau încă două fiice. Bunica a stat doi ani jumate la pat, de durere că trri copii au fost scoşi din gospodărie”, povestește Valentina Sturza.
„Pe această listă de peste 32 de mii de deportaţi din teritoriile de la Prut , evreii cred că erau la 7-8 mii de persoane. Au fost deportaţi şi ucrainieni, şi ruşi”, punctează Ion Varta, istoric, în prezent şef al Arhivelor Naţionale Chişinău.
Dintre cei deportaţi, bărbaţii în putere au fost deportaţi în Siberia, iar femeile, bătrânii şi copiii au ajuns în Kazahstan. Valentina Sturza îşi aminteşte barăcile de lemn în care au fost forţaţi să locuiască în apropierea unui sat de kazahi de lângă localitatea Tereni - Uzeak, regiunea Kzîl - Orda.
Cele trei familii plecate din Ciuciuleni care izbutiseră să rămână împreună lucrau la ambalarea de fructe uscate destinate soldaţilor sovietici de pe front.
Condiţiile de viaţă erau atât de grele încât, în ciuda tuturor riscurilor, cei 16 basarabeni au decis să se întoarcă acasă. Aflaseră că armata română este din nou în Basarabia.
Transnistria | „Soluția finală” aplicată de România
Dar aici situaţia era foarte departe de normal. Administraţia românească sub conducerea mareşalului Ion Antonescu nu oferea protecţie tuturor cetăţenilor. Aliată cu Germania nazistă, România aplica legi antisemite. În plus, autorităţile române s-au instalat şi în Transnistria, adică dincolo de frontiera României mari.
În timpul războiului, în 1942, Regele Mihai a venit în Basarabia, dar, în ciuda insistentelor mareșalului Antonescu, a refuzat sa meargă în Transnistria. Considera că granița României este pe Nistru, așa cum fusese stabilită ea în 1918. În plus, autoritățile române aplicau în Transnistria varianta proprie a soluției finale.
Au murit acolo de foame, de frig, de boli, zeci de mii, poate sute de mii de evrei adunați din întreaga Romanie, dar mai ales din județele Moldovei, inclusiv din Basarabia. În privinta acestora, eforturile Reginei-Mamă Elena de a micşora numărul de pierderi din rândul evreilor nu au avut succes. Ceea ce s-a întâmplat în Transnistria a fost unul dintre cele mai urâte argumente ale Uniunii Sovietice împotriva României la negocierile de pace de la Paris din 1947.
O evadare riscantă. 5000 de km de temeri și curaj
În acest timp, familia Scafari străbătea mii de kilometri spre vest. Dar aici, deşi erau aproape de casă, au întâmpinat mari greutăţi. În 1944, linia frontului era din nou pe pământ românesc. Când au ajuns la Ciuculeni, rudele şi vecinii abia i-au recunoscut. Bunicul a stat săptămâni de-a rândul în casa mică de la vie fără să scoată un cuvânt.
Datorită deciziei Regelui Mihai de a întoarce armata împotriva lui Hitler, României nu i s-au putut refuza drepturile asupra Transilvaniei, dar Basarabia şi Bucovina de Nord au fost pierdute.
În 1945, autorităţile sovietizate ale României au predat URSS nu numai teritoriile, ci şi refugiaţii basarabeni şi bucovineni.
Listele cu cei vizaţi au fost întocmite uşor. Sovieticii controlau deja Ministerul de Interne şi Siguranţa Statului şi aveau informaţii exacte de la agenţii Cominternului din România.
„Pe ei îi interesau absolut toate aspectele care privesc dezvoltarea economică, starea socială, starea de spirit a populaţiei, numărul întreprinderilor, din câte am constatat în chestionarele pe care le aveau asupra lor agenţii prinşi de către Siguranţa Română”, spune cercetătorul Marian Olar, de la Institutul Bucovina.
În cei aproape patru ani petrecuţi la o moşie din apropiere de Craiova, părinţii lui Gheorghe Moraru au încercat să obţină acte care să ateste domiciliul stabil în România. Nu au reuşit. Întreaga familie a fost convocată la Jandarmerie, urcată în tren şi trimisă la Chişinău. În septembrie 1945, împreună cu alte zeci de nefericiţi, au aşteptat trei zile în curtea unui fost spital decizia anchetatorilor. Închisorile erau neîncăpătoare.
Multe case din oraş rămăseseră, în schimb, goale.
Abuzurile NKVD erau atât de mari, încât au provocat plângeri inclusiv în interiorul aparatului sovietic. În septembrie 1944, președintele Sovietului orășenesc Chișinău, Selivanov, le scria secretarului general al Partidului Comunist din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și șefului trupelor de ordine de aici că soldații NKVD „samavolnic i-au dat afară din casă pe locatarii băștinași, și-au însușit bunurile lor și au pus pază la casele goale”.
Întoarsă în satul natal, familia Moraru a traversat cu greu foametea din 1946-1947. Aşa cum se întâmplase în 1932-1933 în Ucraina, ţăranilor li s-au rechiziţionat chiar şi grâul de sămânţă. În interval de doi ani, în Basarabia au murit de foame în jur de 300 de mii de oameni.
„Omul era suspectat că îşi ascunde rezerva undeva în perete şi atunci intrau în acţiune baionetele care străpungeau orice metru pătrat de perete, pentru a identifica dacă s-a ascuns ceva acolo. Dacă se depista o asemenea rezervă se întocmea dosar penal pentru că omul era duşmanul puterii sovietice”, explică Ion Varta, șeful Arhivelor Naționale Chișinău.
Povestea bătrânei Nadejda
Bătrâna Nadejda are 79 de ani. Acum locuiește în satul Condrățești, din raionul Ungheni. Era copil când a văzut şi grozăviile războiului, şi pe cele ale foametei.
„Ştii...de la floarea-soarelui, are inima aceea albă, de aceea mânca lumea...Şi mânca de la mătasea de la păpuşoi, de la porumb, mâncam din băţul acela alb, mâncam buruieni, lobodă. Babuşca mea a murit de foame, ne-am culcat seara şi a doua zi nu s-a mai sculat...”, povestește Nadejda.
Valentin Kîrlov este unul dintre liderii Partidului Socialist al Republicii Moldova, un om de stânga convins. Tatăl său, etnic rus, a fost detaşat în anii '40 la Chişinău şi a făcut parte din nomenclatura comunistă.
„Responsabilitate de bază poartă toată nomenclatura sovietică din Republica Moldova, din Moldova Sovietică, numai aceste persoane... N-au fost ordine, au fost indicaţii, dar indicaţiile au avut un caracter general. Personalităţile oficiale din Moldova Sovietică au fost obligate să comunice cel puţin la Moscova că noi avem probleme cu roada serioase, noi nu putem îndeplini aceste indicaţii. Dar ei au spus Da, facem! şi au făcut cu un preţ absolut anti-omenesc şi cine a reacţionat la această situaţie? Moscova, Moscova a reacţionat”, spune Valentin Kîrlov.
Valentin Kîrlov spune că membrii comisiei au luat măsuri pentru oprirea foametei. Nici nu era greu. Multe din alimente rechiziţionate nici nu erau folosite.
„Toate aceste rezerve de cereale erau depozitate în grămezi mari şi nu erau protejate de ploaie şi o parte din aceste rezerve s-au stricat din cauza aceasta. Alte cantităţi de cereale au fost trimise cu trenul în Germania, care era aflată de ocupaţie sovietică, pentru a câştiga simpatiile germanilor şi pentru a-şi asigura o perpetuare a prezenţei lor acolo. De dragul acestei dragoste pe care voiau să o câştige sovieticii, au sacrificat sute de mii de oameni”, spune istoricul Ion Varta.
Ca să stopeze foametea, decidenţii sovietici de la Moscova şi Chişinău au hotărât să forţeze colectivizarea. În ciuda presiunilor, numai 20% dintre ţărani acceptaseră să renunţe la pământul lor. Ca să îi convingă, autorităţile au ridicat şi deportat cele mai respectate familii de gospodari. Au luat din sate oamenii a căror lipsă se simţea imediat. Populaţia a fost terifiată. Procentul colectivizării a urcat brusc la 80%.
Deportări și muncă forțată la zeci de grade minus
Între familiile ridicate în valul din iulie 1949 s-a numărat şi cea a lui Gheorghe Moraru din Iurceni. Tatăl, care se străduise atât de mult să salveze familia în România, murise în anii foametei.
„Tatăl meu, cercetat de KGB-işti în centrul raional, o dată la 2-3 luni, el înţelegea că poate să se întâmple cu familia noastră orice. Fiind bolnav pe patul de moarte ne-a adunat pe noi toţi copiii şi mamei i-a spus una: Eugenia, vinde tot ce a mai rămas la noi și dă şi învaţă copiii”, povestește Gheorghe Moraru.
Eugenia Moraru a reuşit să-şi ţină promisiunea... în Siberia. Din lagărul de lângă oraşul Şitkino, regiunea Irkuțk, unde au fost repartizaţi, copiii ei au mers la şcoală.
„Trebuie să vă spun că şcoala pe care am făcut-o eu în Siberia a fost o şcoală foarte puternică, acolo noi aveam desenul liniar, ne preda un lituanian care terminase în Roma Institutul de Arhitectură, apoi chimia ne preda un profesor din Universitatea din Moscova. Fiind deportaţi toţi acolo, eu am primit studii care pentru mine şi astăzi sunt o bază”, spune Gheorghe Moraru.
Bărbaţii în putere aveau însă parte de un tratament infinit mai dur. Tatăl Valentinei Sturza, întors acasă în 1956, a avut de povestit istorii teribile.
„Eu i-am spus: Tăticule, povesteşte totul! Şi el a început să povestească totul, cum i-au urcat în tren, cum l-au dus în Siberia, cum a stat într-o clădire făcută din butuci din ăștia mari, pentru că acolo iernile sunt foarte aspre, sunt 45-50 de grade pe minus și câte o sută de persoane să intre în barăcile acelea. La un an de zile, fratele mai mic a murit în brațele lui tăticu'”, povestește femeia.
Valentina Sturza ar fi putut afla toate acestea la Alma-Ata, în Kazahstan, unde a fost deportată pentru a doua oară. Din Siberia, tatăl ei fusese trimis la o închisoare de aici, dar fiicei nu i s-a dat voie să îl vadă. S-au întâlnit la trei ani de la moartea lui Stalin, în Basarabia.
Revenită la Ciuciuleni, după călătoria de 5000 de km din anii războiului alături de mamă şi bunic, încercase să aibă o viaţă normală. S-a căsătorit. Era însărcinată când a intervenit valul de deportări din 1949. Mai toată vara familia trăise pe câmp, ascunzându-se în lanurile de floarea soarelui sau în pădure. Spre iarnă s-au iluzionat că lucrurile s-au liniştit
„ Noaptea, pe data de 3 martie, cineva bate la ușă. Soțul le-a dat voie și au intrat în casă. Ne-a zis să ne îmbrăcăm, eu și fratele, deoarece ne arestează. Soțul mă ținea în brațe, pe mine m-au scos afară și era acolo o trăsură și m-au aruncat acolo așa, ca pe un sac. Soțul s-a apucat de trăsura, căruţa aceea și el mergea din urmă și striga să îl ia și pe el”, își amintește Valentina.
În schimb, socialistul Valentin Kîrlov are explicații:
- Care este explicaţia acestui val de deportări?
- Pregătirea la cel de-al Doilea Război Mondial.
- Era în 1949,...după al Doilea Război Mondial.
- Nu ştiu care erau indicaţiile primite la nivel general, că sunt cei care sunt săraci şi sunt cei care sunt relativ bogaţi. Şi dacă erau bogaţi trebuia să rămână fără casele lor. Din viziunea acestei nomenclaturi. Proştii de aici, care nu au avut obraz, care nu au avut minte, care nu au avut nu ştiu ce, cu minerii în primul rând, au procedat pe motivul că au primit indicaţiile la nivel general şi au considerat că sunt temeiuri, că nu toţi sunt golani, partea care nu poate fi apreciată ca golani trebuie să fie măcar parţial deportată. Asta este o prostie mare, care n-are nimic comun cu dictatura proletariatului.
Epilog. Educația, salvarea supraviețuitorilor
Aflată pentru a doua oară în Kazahstan, Valentinei i s-a permis să lucreze într-un birou de contabilitate la Alma-Ata. După moartea lui Stalin şi raportul Hruşciov la congresul XX al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, când milioane de deţinuţi au fost eliberaţi din gulag, s-a întors în Basarabia şi a devenit economistă.
Gheorghe Moraru revenit din Siberia, este cercetător şi doctor în agronomie. Mama lui, Eugenia, cea care s-a străduit atât de mult să aibă copiii carte, nu a supravieţuit. A murit de tuberculoză. La un moment dat, pe o uliţă de sat din Basarabia, un oficial comunist a vorbit despre ea.
„Aicea îi vinovată, a fost vinovată politica, guvernul acela care a fost sovietic. Dar pe de altă parte, listele nu au fost formate de Stalin din Moscova, au fost formate de băştinaşi. Mama noastră a căzut acolo de aceea, pentru că ea l-a refuzat pe actualul care era atunci preşedinte al sovietului. El de-acuma s-a mărturisit că Eu am făcut un păcat foarte mare, că am introdus-o pe Eugenia, pe mama ta, în lista aceasta”.
Dej, Ceaușescu și Iliescu nu au revendicat Basarabia
Subiectul Basarabia a apărut de câteva ori în discuţiile dintre liderii sovietici şi şefii comunişti de la Bucureşti. În 1964, Nikita Hruşciov i-a cerut explicaţii premierului Gheorghe Maurer pentru că reeditarea unor cărţi de istorie necenzurate îi făcuse pe români să vorbească prea mult despre Basarabia.
Mai târziu, în anii ' 70, Leonid Brejnev - care fusese secretar general de partid în Moldova Sovietică, între 1950 - 1952 - era sensibil la plângerile comuniştilor de la Chişinău confruntaţi cu ideea periculoasă că limba moldovenească nu există şi că Basarabia este o bucată a României.
De fiecare dată, Nicolae Ceauşescu a negat orice revendicare teritorială.
Regimul Iliescu, consecvent liniei moscovite, s-a grăbit în august 1991 să recunoască independenţa Republicii Moldova.
Alte materiale din campania Digi24 „100 de ani de comunism” puteți citi AICI.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
