SPECIAL BASARABIA. O unire imposibilă: România şi Republica Moldova

La 19 august 1991, comuniştii care doreau să împiedice semnarea unui tratat prea reformist între republicile URSS l-au sechestrat pe Mihail Gorbaciov în vila sa din Crimeea. Puciul a eşuat însă, la Moscova puterea a fost preluată de Boris Elţîn şi, rând pe rând, republicile sovietice şi-au declarat independenţa.

La acea vreme, Republica Moldova avea deja o oarecare autonomie: limba română fusese repusă în drepturi la 31 august 1989, iar obişnuita celebrare a Revoluţiei Bolşevice a lui Lenin s-a transformat în 7 noiembrie 1989 într-o manifestaţie anti-comunistă şi proromânească. Câteva săptămâni mai târziu, regimul Ceauşescu era înlăturat de la Bucureşti. Câteva luni mai târziu, odată cu alegerile din 20 mai 1990, Ion Iliescu devenea preşedintele României, iar Petre Roman, premier.

„Unirea era un obiectiv cât se poate de firesc, dar în acelaşi timp - şi în condiţiile date - destul de utopic, cel puţin la început. Ideea noastră a fost aceea de a construi pas cu pas o cooperare foarte strânsă, aproape o integrare aş spune, în toate domeniile”, explică Petre Roman.

Această colaborare economică şi culturală este bine primită la Chişinău: „Am luat contact cu prim-ministrul, şi-i spun: - Domn' Roman, am o mare problemă. - Ce-i, Mircea? - Trebuie să ne daţi nişte burse. După 50 de ani, trebuie să treacă tinerii basarabeni să cunoască ţara. Să vină la învăţătură. - Dar cum? Asta este. A vorbit cu domnul preşedinte, vine puţin amărât şi zice: - Mircea, nu prea putem. 3700. Nu te superi?... Eu vroiam să-l îmbrăţişez şi să-l pup”, îşi aminteşte Mircea Druc, premierul de atunci al Republicii Moldova.

Politica paşilor mărunţi şi reţinerea Bucureştiului de a avansa revendicări teritoriale faţă de Moscova şi Chişinău avea un singur motiv: tot comuniştii erau la putere.

„Destrămarea URSS a fost făcută tot de cadrele de partid. Nu s-au schimbat radical elitele conducătoare, clasa conducătoare. Asta era voinţa lor, până aici mergea în epoca respectivă. Sigur că sunt câţiva care spun: contextul nu ne-a permis. Eh, contextul sunt cealaltă jumătate dintre conducători, care de regulă deţineau puterea reală, nu simbolică, armata, poliţia, securitatea, aceia sunt contextul care nu a permis”, explică politologul Petre Guran, directorul Institutului Cultural Român Chişinău.

Preşedintele de atunci şi până în 1997 al Moldovei, Mircea Snegur, spune că problema unirii nici măcar nu s-a pus în discuţiile oficiale cu Moscova: „Eu vreau să vă spun că acest subiect nu a fost abordat niciodată. Niciodată.”

Această probabilitate nici nu exista aşadar. „Nici nu exista. În momentul organizării Podului de Flori (la 6 mai 1990), când noi ne aflam în componenţa URSS, când aveam aicea vra să zică cea mai mare parte a unităţilor militare sovietice pe teritoriul Republicii” dintre fostele state URSS... „Nu, trebuia să dau dovadă de lipsă de seriozitate totală ca să abordezi această problemă”, subliniază Mircea Snegur.

În acelaşi timp, la Bucureşti, Ion Iliescu - fost coleg de facultate cu Mihail Gorbaciov şi câştigător detaşat al alegerilor din 20 mai 1990 - păstrează legături strânse cu Moscova. În februarie 1991, România este singura ţară fostă socialistă care încheie un nou acord cu Moscova. Iar Mircea Snegur semnează la 21 decembrie 1991 acordul de la Alma Ata de înfiinţare a CSI, Comunitatea Statelor Independente, urmaşa URSS, după ce premierul unionist Mircea Druc fusese înlocuit la doar două săptămâni de la Podul de Flori de peste Prut din 6 mai 1990.

„Dacă era acest guvern, noi nu ne duceam la CSI. Nu ne duceam la Alma-Ata, nu-l lăsam eu pe Domnul Snegur să meargă şi să intre să semneze şi să intre cu Nazarbaev în CSI. Îl imploram, îl rugam frumos, ştiu eu cum, şi-l duceam la Vilnius, la Tallin şi la Riga, ca să ne apropiem de astea. Mergeam şi la Bucureşti...”, afirmă Mircea Druc.

Bucureştiul nu a negociat însă niciodată anularea efectelor pactului Ribbentrop-Molotov, şi deci reunificarea. În schimb, România a fost primul stat care a recunoscut independenţa Republicii Moldova: „A fost în România o controversă pe tema asta care ne-a făcut rău. Pentru că au fost aici forţe politice, tendinţe politice greşite, după părerea mea nedemocratice. Nu antidemocratice, dar în esenţă nedemocratice, care spuneau: n-avem ce discuta despre Basarabia. Basarabia e pământ românesc, punct. Asta nu se putea şi era greşit. Singurul lucuru care conta era acela de a merge către poporul Republicii Moldova, la un moment dat, pentru ca dânşii să decidă ce vor să facă”, mai spune Petre Roman.

Numai că participanţii la manifestaţiile anti-comuniste şi unioniste din 1990 şi 1991 erau în minoritate după 50 de ani de propagandă sovietică.

Oazu Nantoi, politician prounionist în 1991, acum director al Institutului pentru Politici Publice, arată acum că unirea cu România nu a avut un suport substanţial în societate: „Aici, în RSS Moldovenească, din cauza politicilor promovate de centrul unional, a politicilor barbare, exterminarea intelectualităţii, deportările repetate, foametea artificială din 1946-1947, când aici s-au înregistrat cazuri de canibalism şi au murit sute de mii de oameni... a fost creată o fărâmă de popor sovietic, cu mentalitate sovietică, care era naţiunea socialistă moldovenească.

Fireşte că în societate era un segment, după cum s-a văzut ulterior nu prea numeros, care percepeau desprinderea de URSS ca o şansă pentru unirea cu România. Însă repetatele alegeri care au avut loc în Republica Moldova, alegeri declarate libere şi corecte, au demonstrat că unirea cu România nu are un suport substanţial în societate. În special dacă ţinem cont de faptul că în aceşti 20 de ani, mai permanent la guvernare s-au aflat nostalgicii, fie sub formă de Partid Agrar, fie de-a dreptul comuniştii. Aceasta este realitatea.”

Majoritatea basarabenilor împărtăşeau opiniile susţinute şi astăzi de istoricul comunist Leonid Tabără, şi anume că există o naţiune moldovenească şi nu română. „Atunci când s-a început mişcarea de eliberare naţională în 1989, eu fiind secretar de partid la Universitatea de Artă, m-am dus acolo şi am luat vreo două mustrări la Universitatea de stat. Noi, comuniştii, am adus demonstranţii în piaţă şi am votat limba, alfabetul, grafia latină... lozincile... Au schimbat limba română, popor român, şi atunci mulţi s-au retras, şi eu printre ei. Dar este naţiune moldovenească. Punct”, susţine istoricul.

Cât despre bursierii trimişi la începutul anilor 1990 la Bucureşti, unii dintre ei au devenit politicieni. Dar nici ei nu au anulat eficienţa propagandei sovietice. Partidele pro-europene au succes, cele pro-europene şi unioniste, mai puţin:

„Anumite partide, ştiind că există o parte reticentă la ideile româneşti, a folosit acest lucru. Abia în ultima perioadă anumite lucruri nu mai pot fi folosite. De grup şi de partid”, arată Dorin Chirtoacă, primarul Chişinăului şi vicepreşedintele Partidului Liberal.

Iar cel mai dramatic contraargument este Transnistria. Teritoriul nu a fost niciodată românesc, dar a fost ataşat Republicii Moldova de Stalin drept avanpost militar şi apoi industrial. Legăturile economice şi sociale construite vreme de 70 de ani sunt greu de dezlegat, iar prezenţa Armatei a 14-a ruseşti în Transnistria a complicat şi mai mult situaţia.

Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, 27 august 1991:

PARLAMENTUL REPUBLICII MOLDOVA, constituit în urma unor alegeri libere şi democratice, (...)

PROCLAMĂ

solemn, în virtutea dreptului popoarelor la autodeterminare, în numele întregii populaţii a Republicii Moldova şi în faţa întregii lumi:

Republica Moldova este un stat suveran, independent şi democratic, liber să îşi hotărască prezentul şi viitorul, fără nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale.

Din aceeaşi secţiune, SPECIAL BASARABIA:

Basarabia, alt nume al Țării Românești

Republica Moldova, la răscrucea dintre Uniunea Europeană şi Rusia

Rusificarea a dominat epoca sovietică

Anul 1940, a doua pierdere a Basarabiei, în urma înțelegerii dintre Hitler și Stalin

Basarabia, provincia cea mai urgisită

URSS a supus Basarabia prin teroare