Războiul Rece, oprit de armele nucleare. Discuțiile pentru dezarmare au dus la negocieri pentru libertate
Când, la 8 decembrie 1987, Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov s-au întâlnit la Washington pentru semnarea unui acord de reducere a rachetelor nucleare, lumea trăia ultimele momente ale Războiului Rece. Cu jumătate de an în urmă, Europa ascultase cererea emoţionantă a preşedintelui american pentru dărâmarea Zidului care bloca din 1961 Poarta Brandenburg de la Berlin.
„Există o singură dovadă pe care sovieticii o pot aduce care fi dincolo de orice îndoială care ar avansa categoric cauza libertății și a păcii. Domnule secretar general Gorbaciov, dacă doriți pace, dacă doriți prosperitate pentru Uniunea Sovietică și Europa de Est, dacă doriți cu adevărat liberalizare, veniți aici la această poartă! Domnule Gorbaciov, deschideți această poartă! Domnule Gorbaciov, dărâmați acest zid!”, declara Ronald Reagan la Berlin, în 12 iulie 1987.
Relaţia administraţiei Reagan cu URSS nu a început însă cu un apel la împăcare. Pentru ca invitaţia la distrugerea Cortinei de Fier să fie posibilă, primul mandat al republicanului Ronald Reagan fusese marcat de un program de înarmare fără precedent:
„Ronald Reagan este poate primul preşedinte american care a luat în serios analiştii CIA care spuneau că Uniunea Sovietică nu are prea multe resurse astfel încât să facă faţă unei confruntări economice şi tehnologice pe termen lung. El şi-a pregătit această iniţiativă strategică de apărare cunoscută mai târziu sub numele de "războiul stelelor" prin lansarea în 1982 a unei doctrine care vorbea despre sfârşitul iminent al comunismului şi tocmai pe lipsa acestei economice generate de absenţa libertăţilor”, spune istoricul Cosmin Popa.
Cu trei ani înainte ca Statele Unite să lanseze „Războiul Stelelor", la Londra devenise premier o femeie care avea vederi la fel de categorice în privinţa adversarilor comunişti. Nu întâmplător, liderul conservator Margaret Thatcher şi-a început lunga carieră de prim-ministru parafrazând, în mai 1979, o cunoscută rugăciune catolică: „Aş vrea să amintesc câteva cuvinte ale Sfântului Francisc din Assisi care se potrivesc în mod special acestui moment. "Unde este discordie, să fie armonie; unde sunt greşeli, să aducem adevărul; unde este îndoială, să fie credinţă, unde este disperare să aducem speranţa"”.
Totuşi, ca să aplice aceaste principii generoase în relaţia cu Moscova, Margaret Thatcher a început prin a-l urma pe Ronald Reagan în politica de înarmare masivă contra blocului comunist. Vizitele sale la Moscova, unde l-a întâlnit pe viitorul lider Mihail Gorbaciov, apoi primirea caldă pe care i-a făcut-o acestuia la Londra, toate s-au purtat cu arsenalul nucler pe masă. Celebrul îndemn al lui Margaret Thatcher către Ronald Reagan: "Vorbeşte cu Mihail Gorbaciov. Este un om cu care se pot face afaceri!" se sprijinea pe supremaţia militară şi tehnologică a Occidentului.
„Margaret Thatcher, prin faptul că a dat prima oară acceptul să se instaleze noile rachete Cruz cu rază medie şi lungă de acţiune pe teritoriul ei, a deschis calea pentru alte state, nu numai al Germaniei, dar şi a impulsionat Canada, şi a dat un puternic imbold acestei curse pentru înarmare. Se ajunge la acest tratat din 1987”, spune Cosmin Popa.
În paralel, Europa era străbătută ca un curent electric de un eveniment la care sovieticii au fost mai puţin atenţi. Cardinalul polonez Karol Wojtyła de Cracovia, devenise din toamna lui 1978 primul papă ne-italian în 400 de ani.
Consecinţele au fost uriaşe. Prima vizită a papei Ioan Paul al II-lea în ţara natală, în iunie 1979, s-a dovedit istorică. Nu numai prin cele 3 milioane de oameni care l-au întâmpinat la Varşovia, de trei ori populaţia oraşului, dar mesajul de încurajare al Papei „Nu vă fie frică!" a ajutat la apariţia în septembrie 1980 la Gdansk a sindicatului independent „Solidaritatea". Un an mai târziu, Solidaritatea era deja un exemplu pentru în Europa Centrală şi de Est.
„Ne închipuim de ce a fost atât de mare teama celor de la Kremlin. Le scăpa de sub control o realitate pe care o considerau cimentată pentru totdeauna, dar iată că din această realitate care părea controată în cele mai mici detalii, iată un personaj care străpunge Cortina de Fier şi care duce această moştenire a prezenţei răului în lumea liberă şi căreia îi pregăteşte una din multele lovituri care i-au adus în cele din urmă lovitura de graţie ce s-a petrecut în 1989”, spune episcopul Mihai Frățilă.
Dar loviturile decisive împotriva comunismului au venit chiar din URSS. După o scurtă perioadă de adevăr, când în 1956, Nikita Hruşciov a denunţat crimele lui Stalin, la putere s-a aflat pentru două decenii Leonid Brejnev. A fost o epocă a stagnării în care iniţiativele erau înăbuşite, iar societatea se afunda în sărăcie pe fondul unor cheltuieli militare care înghiţeau şi o treime din buget. Semnarea de către URSS a Declaraţiei Drepturilor Omului de la Helsinki în 1977 a deschis însă calea unor revendicări pe care regimul nu le mai putea reprima. Pentru Mihail Gobaciov, care asistă la 7 noiembrie 1985 la celebrarea Revoluţiei în calitate de proaspăt secretar general al Partidului Comunist, nu mai exista drum de întors:
„Avem perestroika, adică reformarea economiei, pentru că reformarea economică nu se realizează, încercăm să punem presiune pe aparatul de partid şi avem glasnost, avem transparenţa. După acea vedem că nici cu tarnsparenţa şi nici cu reforma economiei în interiorul sistemului de valori socialist, lucrurile nu se mişcă, şi atunci începem să întreprindem rudimente capitaliste, şi anume întreprinderi mixte, posibilitatea unor concesiuni”, spune istoricul Cosmin Popa.
Când, în acest context, Statele Unite se impun prin programe militare masive şi provoacă şi scăderea de patru ori a preţului petrolului sovietic prin strânse legături cu Arabia Saudită, Mihail Gorbaciov este nevoit să accepte negocieri pentru dezarmare reciprocă. Nu voia şi nici nu putea să ignore nevoile alimentare, medicale şi de înapoiere tehnologică ale ţării lui ca să facă faţă militar.
„Ceea ce nu putea face Uniunea Sovietică era această cursă pe termen lung fără să ignore necesitatea dezvoltării sociale care deja începuse în Uniunea Sovietică. Ea o putea face în condiţiile în care menţinea un nivel de trai extrem de scăzut. Însă URSS a încercat să împace lucruri care nu puteau fi puse în aceeaşi barcă”, explică istoricul.
Cât despre ţările din Est, acestea au urmat calea reformelor. Cu excepţia României conduse de Nicolae Ceauşescu.
„Am ajuns în 1988,1989, în situaţia paradoxală ca românii să îşi dorească, dacă se mai putea, dar nu se mai putea, să fie ocupaţi de sovietici. Speranţa de schimbare, de reformă venea de la Moscova, şi asta arată cât de absurd devenise regimul comunist. Noi priveam semnalele acestea din perspectiva României pentru că reformele lui Gorbaciov au privat regimul comunist de principalul său argument naţionalist şi anume apărarea independenţei de Moscova”, spune Liviu Tofan, director de ştiri la Europa Liberă.
La 2 decembrie 1989, noul preşedinte american, George Bush senior, îl întâlneşte pe Mihail Gorbaciov ca să se pună rapid de acord asupra schimbărilor rapide din Europa. În Polonia, în august se instalase primul guvern ne-comunist de după 1948, Cehoslovacia se pregătea să îl aleagă preşedinte pe dizidentul Vaclav Havel, iar Zidul Berlinului căzuse în urmă cu câteva săptămâni. Nici în România, schimbările nu mai puteau întârzia.
Tu ce ai făcut la Revoluție?
Îți aduci aminte unde erai în decembrie '89? Unde iți erau părinții și prietenii, ce făceai, la ce te-ai gândit urmărind evenimentele de atunci sau participând la ele? Ajută-ne să recreăm povestea acelor zile, povestea unei generații.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
